Conform Wikipedia, expresia este atribuită lui Filip al II-lea,print al Macedoniei (382-336 Î.C.), descriind politica sa împotriva orașelor-state grecești. Cum tara noastra e atat de aproape de zona de focar iar prostiile se invata cel mai repede, nu puteam scapa nici noi ocazia de a ne pricopsi cu aceasta abordare perfida a vietii publice, o adevarata calamitate pentru o populatie obligata parca de destin, sa-si accepte soarta cu resemnare si umilinta.
Orice manual de istorie am parcurge, am putea vedea cum, secol dupa secol, multi dintre conducatorii tarii au ales sa conduca in stilul acesta, atat de facil si cu atat de bune rezultate pentru ei, iar atunci cand soarta i-a scos din carti, Stambulul, Viena sau Moscova n-au ezitat sa pastreze un modus-vivendi ce mergea ca uns.
In incercarea lor de a nu-si dezamagi inaintasii, politicienii nostri de azi reusesc sa ridice acest tip de conducere la rang de arta. Indiferent de culorile cu care isi manjesc vremelnic fata sau de doctrinele, pline de vorbe goale, in care chipurile cred, toti stiu ca scopul e unul singur. Chiar daca asta presupune si o oarecare alternanta la anumite intervale de timp. Sunt regulile noi de joc, adaptate societatii moderne, una care accepta sa priveasca pasiva la spectacolul alternantei si incapabila parca sa se ridice si sa strige unita: Ajunge! Pana si sporadicele impulsuri de razvratire nationala trebuie sa vina din afara…
Totul e bine pus la punct, ca intr-un spectacol regizat magistral. Nimic nu e lasat la voia intamplarii. Noua libertate de expresie, prin care poti acum sa injuri liber in public, pe oricine, face parte din scenariu, fiind una din regulile noi, adaptate la ultimele tendinte de comunicare. Pe langa racorirea individuala (“Ah, ce i-am tras-o lu’ ala!”), apare inevitabil si reactia, egala si de sens contrar, care nu face altceva decat sa adanceasca si mai mult falia intre doua persoane, care pana mai ieri nici nu stiau ca exista, iar azi se urasc de la distanta.
Fostele agora, transformate acum in forumurile de discutii, devin adevarate arene in care divergentele de opinii generate de politica, nu se pot sustine cu argumente solide si sfarsesc, invariabil, cu etichetari gratuite intr-o prima faza si apoi cu injuraturi la propriu. Valuri de ura curg printre cuvinte. Ambele parti stiu clar ca nu au nimic de castigat iar politicul zambeste fericit. E mult mai simplu sa conduci doar o jumatate de populatie dandu-i speranta ca “lupti si te zbati” pentru ea, in timp ce cealalta jumatate este lasata sa creada ca-i va veni si ei randul la zile mai bune, desi in realitate, totul se reduce la perceptii si nimic material pentru cei condusi.
Nici circul de altadata nu mai e la fel. Daca in trecut, cu totii urmareau spectacolul din fata lor si aplaudau in final, la unison, invingatorul, acum in tribune e o lupta mai acerba decat in arena. Figuri schimonosite de ura si apucaturi animalice contureaza imaginea unui “suporter” fidel, abrutizat de lipsa unei educatii, incurajata si intretinuta de sistem, folosind stadionul ca loc pentru o refulare a lipsurilor zilnice.
E clar nevoie de o schimbare si aceasta trebuie facuta incepand de la varf. Paradoxal, avem nevoie aici de o persoana tot plina de ura. O ura netarmurita fata de acest sistem de divizare a unei populatii obisnuita parca, doar cu castigul personal, meschin si imediat, lipsit de perspectiva unui mai bine pentru toti. E drept, sacrificiul personal al respectivei persoane va fi mare iar lupta cu rezistenta la schimbare din partea sistemului, titanica. Speranta si sprijin totusi exista. Mesajul generatiei viitoare e destul de clar.
Ramane ca cel ce se incumeta sa schimbe, sa demonstreze ca merita o pagina separata in viitoarele manuale de istorie nationala, sau va sfarsi, ca de obicei, cu numele trecut la Si altii…