Fetele de la Căpâlna

Recunosc că nu prea mă mai uit la handbal decât accidental şi atunci doar dacă e vorba de echipa feminină, care evoluează la vreun campionat european sau mondial. Am renunţat să mai urmăresc fenomenul întrucât m-am săturat de veşnica înnecare la mal a echipei noastre care, în meciurile cu adevărat importante, cu echipele de top, are sfârşitul invariabil atât de românesc din Mioriţa. Nu contează că pâna aproape de sfârşit, au măturat cu adversarele, oricare ar fi fost acestea, de se-ntrebau singure ce caută ele pe-acolo şi de ce nu s-au apucat de alt sport. Cum se apropie minutul 50, distanţa de ‘jde goluri de până atunci, se evaporă cât ai clipi şi un declick le scoate parcă automat din priză, făcându-le un şir de fete lente de la Căpâlna, ce-aveau jocu’ legănatu’…

Cred că unii chiar s-au îmbogăţit la pariuri, atât de previzibilă fiind echipa noastră. N-ai cum să pierzi, decât dacă te rişti şi joci la surpriză. Poate că tocmai de aceea, cunoscând atât de bine comportamentul nostru, adversarele nu disperă şi ştiu că, nefăcând nimic spectaculos, nu au cum să piardă. Ideea e să ai curajul să tragi la poarta României în ultima secundă. Sigur va fi gol…

Nu poţi să priveşti niciun meci fără Aspacardinu’ lângă tine, dacă eşti şi pătimaş. Şi mestecând de zor la el, stai şi te întrebi cum de e posibil ca, în ciuda generaţiilor nenumărate de talente care tot apar şi strălucesc individual la echipele de club de pe afară, când e să se adune la naţională, sfârşesc într-o mare de lacrimi şi într-un mare Fâsss…

Noroc cu microfoanele astea băgate în mijlocul lotului în momentele de time-out, când primeşti, ca suporter, unele răspunsuri la întrebările ce au devenit retorice. Indicaţiile date de antrenorul nostru cel mai titrat şi de cele mai multe ori demis, repus, demis, repus erau: ” Băăăi, Băă…, B-Băăăăi tu tragi pe stânga, tu pe dreapta, Băăăi, Băăă”. Un fel de: Ai, n-ai mingea, tragi la poartă şi de restu’ Doamne-ajută!

Privind acelaşi dialog al antrenorului adversarelor, chiar dacă era într-o limbă plină de horcăituri, totul părea clar şi vedeai imediat pe teren. Asta înseamnă tactică şi strategie. Asta înseamnă să fii un antrenor modern, cu viziune, care ştie că la campionatele majore se joacă altceva decât la selecţiile din curtea şcolii.

Se pare că noi încă ne ambiţionăm pe sloganul deja perdant, cel cu mândria prostească de a fi român, chiar dacă nu e cazul. Preferăm să irosim o groază de talente native, răpindu-le şansa de a fi campioane non-stop, ani la rând, numai pentru că cineva de la conducerea federaţiei stă cu ochelarii de cal pe ochi şi se teme să facă un bine handbalului românesc, dându-i macar o şansă să revină acolo unde îi este locul.

Alo, federaţia, Băăăă, B-Băăiiii, Băă, se aude?

Nu că zic da' vreau să spun că

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.