Faptul că sistemul de învăţământ din România e demult pus pe chituci şi cu roţile furate, nu mai miră pe nimeni. Toţi cei din interior, arată înspre minister sau guvern, considerându-l principalul vinovat pentru situaţie, de parcă oglinzile ar fi bune numai pentru pudrat nasul nu şi pentru a vorbi, măcar câteodată, cu tine însuţi. Nu vreau să generalizez, dar tot avem exemple de dascăli, care fixează ţinta celor cu degetele arătătoare întinse, exemple care, atinse de politică, intră brusc într-o reacţie chimică, mai rapid decât turnesolul. Rămân totuşi cu deprinderea de a învăţa pe alţii şi de a da explicaţii savante, deşi noua materie, politica, are legi proprii, cu o perioadă de valabilitate extrem de redusă şi insistenţa de a aduce în discuţie argumente ştiinţifice te poate umple uneori de ridicol absolut.
Se spune că profesorul trebuie să-l încurajeze pe elev. Ideea e să nu-l încurajeze la prostii. Ceea ce face, încontinuu, “dna” profesor Andronescu cu elevul prins la copiat Ponta, depăşeşte orice limita de ridicol. E totuşi conştientă că în politică, astfel de “depăşiri” înseamnă competenţă, apreciere şi, eventual, promovare. Asta dacă nu cumva ai deja nişte târnoaţe agăţate de coadă, de care vrei să scapi, că prea aduni toţi câinii de pe stradă.
Cu imunitatea la pământ, deşi, paradoxal, o are ridicată, profa n-are de ales şi ia apărarea loazei, sperând ca aceasta, prin interpuşi, să-i pună şi ei puţin Vanish pe dosarul Microsoft. Că vorba ai, o mână spală pe alta şi amândouă spală faţa. O faţă care, oricât de spălată va fi, va rămâne tot boţită şi hâdă, zâmbind ştirb ca proasta la electorat…