“Misiunea jucătoarei noastre se ușurează pe zi ce trece. Alte două favorite au ieșit din primul tur la Australian Open.”
“Să sperăm că echipele noastre vor avea noroc la tragerea la soţi şi vor întâlni echipe mai slab cotate”

Două exemple, din lumea sportului, de comentarii jenante, care ne arată încă o trăsătură a naţiei noastre. Mediocritatea. Pe care o trâmbiţăm pe toate canalele media, de parcă ar fi un motiv naţional de mândrie. Vrem parcurs lin către vârf, fără muncă prea multă. Ne place triumful dar îl vrem atins cât mai uşor. Gratis dacă se poate. Dar e ciudat să-l vrem aşa acolo, în lumea unde se presupune existenţa unui spirit de competiţie puternic. Vrem să fim campioni mondiali dar nu prin luptă şi înfruntare pe teren. Nu. Noi nu vrem să-i învingem direct pe cei mai buni ci prin jocul rezultatelor. Noi ne dorim să jucăm cu adversarii cei mai slabi, şi eventual accidentaţi la ora jocului. Până şi rugăciunile ni le facem altfel. “Nu-mi da Doamne puterea să fiu cel mai bun, că nu ştiu ce să fac cu ea. Te rog doar să-mi scoţi în cale doar pe unii mai mediocri decât mine şi văd eu cum mă descurc”. Şi deşi vedem în jur că alţii mult mai slab cotaţi decât noi, încep să aibă succes datorită muncii şi efortului lor, preferăm să-i privim ca pe “surprize” sau ceva “senzaţional”. N-au cum dom’le! Sigur e ceva necurat la mijloc! O fi munca? Terminaţi-o cu prostiile astea! Ce, noi n-am muncit?

Ne-am obişnuit doar cu partea simplă şi facilă de obţinere a unui eventual succes. Nu suntem dispuşi la efort suplimentar absolut deloc. Şi nu pentru că nu putem, ci pentru că ne e lene. Începem inconştient, din fragedă copilărie, când ne punem în cur şi plângem că nu am ajuns la jucărie, deşi mai aveam câţiva paşi de făcut. Continuăm apoi la şcoală şi liceu, când ne scoatem scutire de la orele de sport, să nu cumva să transpirăm. Învăţăm doar pentru note şi pentru că ştim c-o să ne asculte. Sau doar la materiile la care dăm examen mai departe la facultate. Pentru cei ajunşi acolo, situaţia e şi mai teribilă. Cum să mai învăţ frate ceva? Doar e după cum spune numele: facultativ. Adică dacă vrei, nu? Şi eu nu vreau, pentru că nu am chef, m-am săturat de atâta carte. Am altele mai interesante de făcut decât să învăţ acum cât sunt student. Am timp în sesiune. Şi dacă nici atunci n-oi avea, găsesc eu o soluţie.

Învăţăm doar pentru un “satisfăcător”. Ne dorim doar să trecem de hopul ăsta. Şi o luăm de la capăt, cu aceeaşi dorinţă la următorul. Cumpărăm examene, cumpărăm diplome, cumpărăm profesori. Totul are un preţ. E doar cerere şi ofertă. În multe locuri, sistemul e şi el adaptat situaţiei. Nu mai vrea nici el să “muncească”. E mai simplu să stai şi să aştepţi banii din cer. Sigur vor veni. Pentru că sunt alţii mult mai leneşi decât tine, în căutarea “succesului”. De parcă acesta s-ar putea vinde la kilogram sau bucată.

Şi uite-aşa ajungem în lumea oamenilor mari unde se văd rezultatele atâtor calificative cu “satisfăcător” obţinute. Nu suntem în stare să facem nişte legi ca lumea iar alea pe care le avem nu ştim să le aplicăm. Nu ştim să facem programe coerente. N-avem idei, n-avem soluţii. N-avem nici măcar continuitate. Nu reuşim să finalizăm ceva pentru că vine altul la conducere şi cu pricepere proprie, se consideră nesatisfăcut de “satisfăcătorul” predecesorului. De la ultimul zugrav până la prim-ministru, fiecare îşi exprimă la fel nepriceperea, dând vina pe celălalt care a lucrat înainte, total nesatisfăcător.  Ne punem capul la contribuţie doar pentru a-l fraieri puţin pe cel de lângă noi. Ne mulţumim cu succese mărunte, de azi pe mâine.

Suntem o ţară de “satisfăcători” şi ne mirăm că în lume suntem mereu pe la coada clasamentului. Acolo, în mocirla de mediocritate unde ne complacem. Deşi pretenţii de mai bine avem cu duiumul. Dar uite, n-am avut noroc ca naţie. Suntem un popor blestemat de soartă. Noi, ca indivizi, n-avem nicio vină. Noi am luat “satisfăcător” la examene. Deci am trecut clasa. Acum, noi vrem succesul. Noi vrem să vie!

P.S. Din fericire, avem totuşi şi acces la speranţă. Avem şi semeni pentru care munca nu e facultativă, ci chiar o plăcere. Dar din păcate, sunt prea puţini, raportat la marea masă şi sunt copleşiţi de atâta “satisfăcător” din jur. Fiecare dintre ei încearcă să schimbe ceva în mintea tulbure a majorităţii. Să arate celorlalţi că “Foarte bine” nu e doar o opţiune ci obligatoriu dacă vrei succes. Necazul lor e că de multe ori, dorinţa li se izbeşte crunt de acel “Facerea de bine…”. Şi-atunci decid să plece în afară.

Dar despre aceştia, într-o postare ulterioară.

Facebook Comments

Nu că zic da' vreau să spun că

%d bloggers like this: