Un bun prieten mi-a povestit următoarea întâmplare:

Într-o zi, chiar înainte de vacanţa de Crăciun, fiica lui, elevă în clasa a VI-a a venit într-o seară şi cu ochii în lacrimi, şi-a anunţat părinţii că nu se mai duce la şcoală! Normal, au urmat întrebările de rigoare ale unor părinţi uluiţi de radicalitatea unei decizii de copil. Mai ales că nu avea nimic deosebit, nu era un elev problemă, era printre primii în clasă la note, un copil absolut normal. Au aflat cu groază ce ţinea ascuns în el, de ceva timp, acel suflet şi anume faptul că zi de zi, fetiţa era supusă batjocorii şi terorii psihice de către un grup de colegi din clasă. Fac precizarea că, datorită mutării recente în alt cartier, a fost nevoie şi de transferul la o altă şcoală din apropiere, întrucît nu există posibilităţi de transport cu maşina proprie. A doua zi, amicul meu şi-a aşteptat fata să iasă seara de la scoală. N-o mai făcea de ceva timp, întrucât fata se simţea stânjenită. A stat deoparte, în umbră şi a rămas şocat de cele văzute. Fata lui era însoţită la plecare de un cor de huiduieli, fuierături, jigniri şi scuipaţi. A simţit pe loc cum explodează şi a intrat direct în ei, verbal desigur, amenintându-i că dacă se mai întâmplă vreodată aşa ceva îi va călca în picioare pe fiecare. (Nu acuzaţi comportamentul, numai în sufletul lui să nu fii…). Normal, puştii au dat-o din colţ în colţ, că nu eu, că colegul m-a pus să fluier, că nu mai facem, etc.

Ajuns acasă, s-a trezit, culmea tupeului, cu telefoane date de părinţii celor pe care i-a ameninţat, cu replicile de rigoare. Le-a înghiţit (realizând la rece că greşise abordarea) şi a reuşit să nu mănânce telefonul. Chiar s-a amuzat când i-a povestit fata lui, a doua zi, că a abordat-o unul dintre şmecheraşi: “Ce mă, ai venit cu tac-tu? Dacă vreau îl sparg, băi, la orice oră!” Un puşti de 12 ani…

A urmat , normal, a doua zi o întâlnire cu diriginta, directorul şcolii şi răspunsul stupefiant: “Din păcate, nu avem ce face în asemenea cazuri !” În faţa acestui răspuns, a urmat, normal, solicitarea imediată de transfer la altă şcoală care s-a izbit de un alt răspuns halucinant. “Nu putem, că trebuie să specificăm motivul şi dacă se află, se lasă cu notă proastă pentru şcoală”. ZDRANG! Cât de puternic poţi fi, ca părinte, să poţi suporta cu seninătate astfel de răspunsuri tembele? Mai ales când vin din partea unora care sunt chiar plătiţi să eradicheze tembelismul…

Realizaţi oare pe mâna cărui sistem de învăţământ suntem nevoiţi să ne dăm copiii? Mi-e greu să cred că şcoala asta e o excepţie, mai ales că vedem atâtea cazuri de derapaje strigătoare la cer. Atât din partea copiilor lăsaţi fără supraveghere sau consiliere, cât şi a profesorilor care par, pe alocuri, depăşiţi de situaţie, dând vina comod pe sistem.

Stai şi te-ntrebi câteodată dacă mai are rost să facem copii şi să ne înmulţim ca specie. Ce rost mai are dacă oricum nu putem avea grijă corespunzător de aceştia? Lăsându-i să crească pe lângă casă, ca buruiana şi dându-i apoi în grija unui sistem care cică îi pregăteşte pentru viaţă? Şi aici nu mă refer numai la sistemul nostru de învăţământ. La cel de prin alte părţi, tot nişte amici îmi povesteau, că la ore (de liceu, e drept) se discută despre cît de tare trebuie strânse cătuşele în timpul unui act sexual, ca să nu ne rănim. Că, deh, fiecare discută la nivelul de dezvoltare la care au ajuns…

Noi suntem încă la cel cu scuipaţi şi înjurături, totul învelit frumos şi legal într-un naţional şi iraţional: “Nu se poate!”. Cu permisiunea celor de sus, aş adăuga un simplu “mai” în crezul lor. Nu-i mult dar schimbă sensul. Poate reuşim şi noi un salt. Tare mi-aş dori să putem ajunge la nivelul la care să pot vorbi cu copilul meu de liceu, despre ce tip de cătuşe să-i ia cadou prietenei…

P.S. Dacă vă întrebaţi care e finalul poveştii de început, trebuie spus că amicul meu a reuşit să obţină transferul la o altă şcoală. Şi ajuns acolo cu dosarul şi toate cele, a fost rugat de secretară să aştepte puţin. Domnul director era ocupat cu lămurirea situaţiei a doi elevi care se bătuseră crunt între ei, în recreaţie. Amicul era relaxat. Tocmai scăpase de teroarea psihică…

9 Comments

  1. M.C.

    Terifiant! Eu cred că acel părinte a reacționat mult prea calm și elegant. Din punctul meu de vedere, vina cea mai mare o poartă părinții acelor „șmecherași” de 12 ani. Educația pe care ei NU le-au dat-o. Ar fi utilă o lege prin care oamenii să n-aibă voie să devină părinți fără să treacă o serie de teste menite să certifice abilitățile lor de a crește și educa un copil.

    Reply
    1. krantzro (Post author)

      Am mai spus-o şi altă dată: Îmi menţin în continuare părerea că noi, ca părinţi, trebuie să ne asigurăm că ai noştri copii iau startul corespunzător în viaţă, până a ajunge pe băncile şcolii, acolo unde se intră mai mult pe “specializare”. Dar observ de multe ori, la unii, o lehamite de a fi părinte. Deşi aceasta e o slujbă full-time, 24/7. O slujbă de la care brusc nu mai avem pretenţie de profesionalism. Observ părinţi tineri, atraşi mult mai mult de ultimul mesaj de pe FB din telefon, scăpând din vedere copilul care răstoarnă tot de pe masă sau se pişă cu nonşalanţă şi inocenţă în ghiveciul de flori din restaurant. Limitless pentru copilul meu! Iar acesta ajunge mai târziu la şcoală, ferm convins că totul e permis pentru el. Ei bine, nu e chiar aşa!

      Reply
  2. Alexandra Tătaru

    din pacate exista un raport dezechilibrat intre parintii grijulii si cei indiferenti sau chiar impertinenti… regulamentele scolare sunt astfel facute, incat http://adevarul.ro/locale/focsani/profesorii-sanctionati-elevi-educati-1_53136ad9c7b855ff56ce2980/index.html

    Reply
    1. krantzro (Post author)

      Din păcate dezechilibrul nu e numai aici. Observ o tendinţă generală de dezechilibrare între societate şi instituţiile care trebuie să disciplineze societatea. La fel e şi cu poliţia. Bagabontu poate să te înjure, să arunce cu molotov în tine sau să te împuşte, iar tu, poliţistul, eşti obligat să-l rogi frumos să înceteze, de parcă trăim pe o planetă numai cu lorzi…
      Nu zic că e nevoie de întoarcere la apucăturile trecutului. Dar parcă prea s-a sărit în extrema cealaltă.

      Reply
  3. Blogul Nimanui

    Am trecut și eu în clasa a VIII a prin situația fetiței, groaznic! Că să nu se mai întâmple așa ceva ar trebui schimbată mentalitatea oamenilor, ceea ce practic e imposibil… E greu să faci toți copiii să înțeleagă că nu au voie să facă tot ce vor, e greu să înveți un părinte cum se educă un copil, e greu să faci reprezentanții instituției de învățământ să înțeleagă că trebuie să se ocupe și de bunăstarea elevilor. Nu mai spun că ar trebui să se formeze oameni adevărați în școli, caractere solide, nu să devină școala o tortură din inconștiența unora…

    Reply
    1. krantzro (Post author)

      Ideea e să nu ne lăsăm copleşiţi de atâta greu. Există unele soluţii. Par doar greu de pus în aplicare. Asta fiindcă trebuie să gândim. La greu…

      Reply
  4. 1 Gheorghe

    Si totusi ceva a fost la baza faptului ca fetita a ajuns in situatia asta. Parintele ar trebui sa incerce sa inteleaga ce se intampla. Solutia oricarei probleme incepe cu intelegerea problemei.

    Reply
    1. krantzro (Post author)

      Din câte am înţeles, problema a apărut datorită faptului că fetiţa, venită prin transfer cu un an în urmă, nu s-a “integrat” în gaşcă. A preferat să-şi vadă de învăţătură şi să dea “ignore” la provocări. În plus, şcoala e situată într-un cartier cu multe familii fără prea mari pretenţii, mai ales pentru educaţie. Le obligă sistemul şi n-au încotro.

      Reply
  5. 1 Gheorghe

    @#8
    Daca e asa, felicitari tatalui si succes in noua scoala!

    Reply

Nu că zic da' vreau să spun că

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: