Colorata, mâine-i gata!

Răsfoiam mai deunăzi un album foto cu poze mai vechi. Alea făcute standard cu film şi scoase pe hârtie. Şi fără să vreau, mi-am dat seama cât de diferite sunt de cele făcute azi, deşi aceleaşi feţe şi momente se înghesuie să rămână prinse în cadru.

Acum în era digitizării, fotografia pare a-şi fi pierdut farmecul. Nu vorbesc aici de fotografii profi sau cei pasionaţi de arta fotografică, ci de pozarii obişnuiţi şi de ocazie, ca mine, ca tine. Cei care am ajuns să ne cumpărăm dispozitive care fac poze, tânjind după câţi mai mulţi pixeli, de parcă ar conta la maxim acest aspect. Oricum pozăm orice, doar de dragul de a poza. Ca un gest reflex. Click! Click! Hai şi aici! Hai acum şi dincolo! Click! Aşa şi acum amândoi! Click! Click! Click! Iubi, opreşte puţin maşina! Uite ce peisaj superb! Click! Click! Şi sub copacul ăsta, te rog. Click! Hai şi tu la un selfie! Dă-ţi curu ăla jos din maşină şi hai să facem o poză! Click! Stai că nu-mi place cum îmi stătea părul. Mai facem una. Click! Ah, la naiba, m-ai prins cu ochii închişi! Încă una. Click! Mai fă una că nu se ştie. Click! Click! Am făcut două. Lasă aşa! Hai să mai vedem ce găsim mai încolo. Dă-i talpă! Eu între timp fac o poză cu acul de la vitezometru. Click!

Facem poze întruna fiindcă oricum nu ne mai costă nimic. Pozăm orice şi din orice poziţie. Pozăm clădiri. Pozăm maşini. Pozăm păduri. Pozăm mâncare. Pozăm stânci goale şi ape curgând. Ne pozăm până şi vârful degetelor de la picioare, stând culcaţi, în lipsă de altceva. Click! Click! Click! Mai nou, ne pozăm în curul gol sau făcând hibi-gibi. Acum nu ne mai e ruşine c-o să le vadă cel de la atelierul foto care developează. Click!Click!Click!Click!Click!Click!Click!Click! Iubi, ce faci? Ai stricat tot! Zâmbeşti cu gura plină?!  Hai încă o dată! Tre să dea bine la ziarul sau site-ul unde o să apară cât de curând. Şi după ce terminăm cu pozatul, umplem apoi calculatoarele sau serverele de cloud cu rezultatul click-urilor noastre, conştienţi fiind că ne vom mai uita, poate, cel mult o dată sau de două ori în viaţă peste toţi gigabiţii ăia de nişte chestii făcute la un moment dat.

Facem poze la focurile de artificii. Pozăm meciuri sau concerte pe stadion deşi personajele din centru sunt nişte puncte negre din cauza distanţei. Click! Bine măcar că am pozat cefele unor necunoscuţi de pe scaunele din faţă, de care îmi va fi dat să mă bucur de remember peste 15 ani, când poate voi da de poza asta prin celelalte tone descărcate pe hdd. Urmărim spectacolele doar prin ecranul care face click! De parcă ne-ar fi angajat cineva să facem asta.

Ne pozăm copiii de parcă ar fi organizate concursuri pe tema care face mai multe pe zi. Ajungem să ne privim copiii mai mult prin obiectivul foto decât direct în ochi. Click! Click! Hai pui! Zâmbeşte la mama! Click! Nu mai e suficientă poza standard, aia la un an, în curu gol pe blăniţă. Acum sunt musai necesare alea care trebuie să ne arate cum arăta puiul la fiecare 20 de secunde ale vieţii. Aproape că nu mai are timp copilul să crescă de cât de ocupat e cu statul la pozare.

Recunosc că sunt unul care face poze foarte rar. Şi atunci doar aşa, de-o amintire. Tre să arăt şi eu la întoarcerea din concediu la rude că am fost acolo. Să scap de aia cu : “Ăăă, dar n-aţi făcut şi voi o poză!!” Că altfel nu mă cred. Sunt pozele standard Iola. Io la Voroneţ, Io la Paris, Io la Herculane, etc. De restul, vorba aia, ce atâtea poze? Ce, nu pot să mai şi ţin minte?

Pentru mine, adevăratele poze vor rămâne acelea din album. Alea care ieşeau după emoţiile inerente developării, când nu aveai certitudinea dacă a ieşit bine, dacă s-a tras filmul sau dacă soarele a stricat totul în fracţiunea aia de existenţă. Îmi plac alea pe hârtie. Chiar dacă unele sunt alb negru. Alea cu “Amintire de la Slănic-Moldova” sau “Lacul Ursu – Sovata – 1979”.