Rău cu rău…

La ultimul meci de tenis disputat, Simonica noastră iar a luat-o în bubă. În buba aia care iarăşi a durut-o. Cică. Nu-ş cum se face, dar de fiecare dată când o ia pe coajă de la altele mai slab cotate, inevitabil a fost vorba de o problemă. Alta decât forma sportivă din acel moment. Sau pur şi simplu de limitele ei fizice, de care nu trebuie să se ruşineze. Mai ales că par a fi duse deja la maximum. Deci o problemă, da? În niciun caz că aia fost mai bună şi a ameţit-o pe teren cum a vrut ea, şi pe faţă şi pe dos. A fost acum un acelaşi petit bobo medical. Ba că burta, ba că unghia, ba că una, ba că alta. Aia, săraca, cea care a bătut-o la joc, n-are niciun merit. S-a antrenat ca fraiera până la vârsta asta şi şi-a dat sufletul pe teren degeaba. Habar n-avea că de fapt n-a învins decât o banală indigestie a Simonei. Cu aia s-a înfruntat de fapt 2 ore. Penibil! Mai bine joci la perete singur, decât să te lupţi direct pe teren cu o durere de burtă. Las-o în mă-sa-n cur! Te simţi ca un Triferment…

Nu ştiu de ce, dar observ că foarte mulţi se complac în această percepţie asupra propriului ego, conform căreia, într-o dispută sportivă, cel care pierde e mai mereu victima unor chestiuni externe, ce nu ţin în niciun caz de individ. Ba era deja accidentat, ba văzuse înainte nişte imagini puternice ca impact şi suferea emoţional, ba i-a revenit o sechelă de la oreionul făcut acum 20 de ani, ba temperatura, ba ploaia, ba… p-a mătii de mincinos! Ce-i mare lucru să recunoşti că ai fost mai slab ca altul, cel puţin în acel moment? De ce trebuie neapărat să-i furi meritul celuilalt sau să i-l diminuezi? Care-i resortul ăla de te face să te crezi vreun semizeu, ce nu poate fi dovedit de un muritor de rând? Te simţi mai bine în faţa oglinzii? Te pişi cu trei jeturi deodată? Mă tot întreb şi eu că n-am fost niciodată în mintea unuia care gândeşte astfel. Poate că de aia nici n-am acasă vreo medalie. Cine ştie…

Mă uitam că regula e valabilă şi în cazul întâlnirilor indirecte, când nici măcar nu te vezi cu adversarul. Bunăoară la jocurile on-line, cu competitori umani: nu e vina deştelor lui niciodată. A fost lag, a căzut net-ul, l-a strigat cineva de dincolo… Orice dar nu el e de vină. Iar tu, cel care ai învins, eşti un slab, fraiere. Nu-l baţi nici în trei vieţi de-acum încolo. Acum ai fost doar mai bun decît un modem. Şi încă unul de-ăla ieftin, de până în 100 de lei. Ha, Ha, Ha!

Nu zic că e rău să ai atitudinea asta în viaţă, de învingător perpetuu, la fel cum o au americanii, de cei mai buni din curtea planetei. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să şi gândeşti puţin, dacă e cazul să fii aşa, chiar de fiecare dată. Mai ales în sport, sau în orice altă întrecere directă cu un alt om. În ciuda aparenţelor, ştim fiecare că Chuck Norris e numai unul…

6 Comments

  1. upprann

    Stii cum e… cand nu iese treaba buna, mereu e de vina dracu’. Saracu’ Scaraoțchi e de fapt inventia ghinionistilor. A pierdut Halep… a dat dracu’ si s-a imbolnavit la intrarea pe teren, a deschis un fraier un site dubios… a dat dracu’ si s-a virusat PC-ul.
    Cum pana mea sa recunosc ca am fost dobitoc si am facut cacatul bici? S-a facut singur, sub privirea mea nevinovata! 🙂

    Reply
    1. krantzro (Post author)

      E şi varianta soft, aia cu “Aşa a vrut Dumnezeu…”

      Reply
      1. upprann

        @krantzro, ăl de sus apare in context mult mai des cand iese treaba țais. 🙂

        Reply
        1. krantzro (Post author)

          Nu, nu. Atunci e cu “A dat D-zeu şi…”

  2. mihai vasilescu

    Plus că mai e ceva. Pe noi, romănii, mereu ne fura arbitrul. 😀

    Reply
    1. krantzro (Post author)

      Aşa e. Da şi noi ţinem aproape…

      Reply

Nu că zic da' vreau să spun că

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: