Am pus mătura în doliu

lumanariStau şi mă minunez mereu de câtă simbolistică inutilă e afişată în lume. Bunăoară, acum două seri, la un meci de fotbal, jucătorii echipei franceze de fotbal, au jucat cu banderole negre la mână, în semn de doliu/”respect” pentru nişte morţi (sportivi din câte s-a spus) într-un banal accident aviatic din ziua aia. Ca o paranteză, sportivii erau în elicopter către destinaţia unde urma să se filmeze “Sunt celebru, scoate-mă de aici!” varianta franceză. Cred că realizaţi cât de repede le-a fost îndeplinită dorinţa…

Deci revenind, care e logica acestor gesturi, că eu nu-i pricep sensul? De ce trebuie să-mi leg de mână, eu ca jucător,  o bucată de cârpă neagră pentru ceva sau cineva care n-are absolut nicio legătură cu ce fac, ca să nu mai zic de lipsa oricărei legături cu mine ca şi individ? Cum se face că brusc trebuie să mă gândesc la o persoană despre care acum un minut nici nu ştiam că există pe planetă? De ce trebuie să mi se impună un rahat pe care trebuie să mimez că-l şi mestec?

Sunt multe astfel de momente în care manifestări sportive sunt pigmentate de aceste gesturi absolut inutile şi fără sens. Se ţin “momente de reculegere” la început de meciuri deşi jucătorii şi 99,99% dintre spectatori nici măcar nu au habar despre cine e vorba. Dar “aşa se face” şi toţi se încolonează în spiritul de turmă fără să-şi pună minima întrebare: Care-i ideea? Ne vede ăla dispărut şi ne face cu mâna ca să ne dea de veste că a ajuns cu bine acolo unde trebuia? Nu poate pleca dacă nu se gândeşte cât mai multă lume la el? Îl ţine pe loc lipsa unor fâşii negre puse pe post de garou pe braţe? Are musai nevoie de un minut de linişte profundă din partea unor necunoscuţi şi pentru el, că altfel nu poate decola? De ce trebuie să mă reculeg un moment gândindu-mă la un ilustru necunoscut, sau ceva vag, despre care am citit într-un ziar în copilărie, care nu a insemnat absolut nimic pentru mine? Şi de unde ştiu eu că trebuie musai să-i “cinstesc memoria” deşi poate că, în timpul vieţii o fi fost o panaramă care şi-a bătut joc de mai ştiu eu cine? Doar fiindcă au decis organizatorii? Dă-te mă-n spanac!

Dar nu numai pe stadioane ai parte de aceste manifestări ciudate şi fără rost. Vezi fel de fel de înghesuiri la locurile unde s-a întâmplat cine ştie ce accident mortal, cu tot felul de necunoscuţi, apăruţi în zonă ca milogii în cimitir la un parastas, care brusc devin sensibili la o moarte. Aduc flori, scrisori, ursuleţi de pluş şi aprind ‘jde lumânări. Toţi cu feţe triste şi serioase, mimând o suferinţă şi o empatie sintetică, ce trece după următorii 10 paşi făcuţi până la prima cârciumă, unde se uită tot. Apar ici-colo şi câteva lacrimi în ochii sensibilelor care plâng la orice. Totul fiind doar un joc de toată jena, de dragul unor sentimente care nu există în realitate. Neapărat ca să dea bine în ochii altora. La fel de falşi şi ei, dar rezonând la acelaşi pachet de succes.

Să reacţionăm la fel la chestii constructive pentru oameni vii, nu prea se înghesuie atâta lume. Dar dacă e vorba despre morţi, orice! Că chiar mai şi contează. De parcă gesturile turmei îi vor asigura cu certitudine plecatului un trai de lux dincolo. Chiar nu putem să ne facem bine singuri?

8 Comments

  1. emy

    Clipa de glorie.

    Reply
    1. krantzro (Post author)

      Postuma?! E la fel de inutila precum decoratiile si ridicarile in grad de dupa. Toate te lasa la fel de rece. Si teapan…

      Reply
      1. emy

        Ce mai conteaza?! Sunt celebri si scosi din anonimat. 😀

        Reply
  2. Renata Carageani

    Reevaluarea post mortem a unor artiști de mna a patra, imediat ce trec în lumea drepților e la fel de enervantă. N-a vorbit nimeni despre ei cât au fost vii, dar morți devin stâlpii culturii românești. Când a murit Ovidiu Iuliu Moldovan, a pâlpâit o lumânărică 10 secunde pe ecran și-a scris cursiv, cu alb pe negru: a murit actorul …. Și gata. Fuse, fuse și se duse. Ce dacă a jucat la Național, scuturând teatrul ăla de praf, molii și miros de naftalină în atâtea piese?!
    În schimb, când a murit nevasta lui Eugen Barbu, care s-a încăpățânat o viață întreagă să se creadă actriță, au programat filme cu ea, au lăcrămat jurnaliste pe juma de pagină…
    La noi, nici mort nu scapi d ipocruzua celor rămași în viață să lingă blide.

    Reply
    1. krantzro (Post author)

      Pe principiul asta nici nu vreau sa ma gandesc la ce va fi daca o fi sa mai prindem finalul Biancai. Aia a lu Bote. Cred ca fara 3zile de doliu national nu scăpam.

      Reply
  3. Renata Carageani

    Scuze pt. ipocruzia! Ipocrizia, firește!

    Reply
    1. krantzro (Post author)

      Vezi, soluţii sau şanse există. Mai un accident, mai o explozie de silicon cu depresie profundă şi gesturi necugetate. Eu zic să nu disperi. În branşa lor speranţa de viaţă nu e aşa de mare 😉

      Reply
  4. Renata Carageani

    Krantz, Fata aia are juma din vârsta mea. N-o prind pe catafalc decât dacă-și taie venele. Așa că dinspre partea asta, mi-am luat de-o grijă.

    Reply

Leave a Reply to krantzroCancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.