Trec ţiganii, trec…

Am fost zilele trecute la cineva în vizită. Undeva într-un cartier mai mărginaş al oraşului. Acolo unde populaţia e mai amestecată ca pregătire, educaţie, naţionalităţi. La plecare, în spaţiul dintre blocuri, o gloată de copii mi-au atras atenţia. În primul rând pentru că nu mai văzusem de mult atâţia jucându-se afară împreună, chiar dacă spaţiul abia le permitea să mai strecoare o minge printre zecile de maşini parcate. Dar am trecut repede peste asta, întrucât era în plină desfăşurare un conflict interetnic, categoria 10-12 ani. Erau vreo 10 copii, băieţi şi fete “de români”, ce încolţiseră 5 copii “de ţigani”. O ţigăncuşă ce părea mai mare, cel puţin ca şi gabarit, decât oricare dintre copiii adunaţi acolo, în jurul căreia se ţineau ceilalţi puradei, încerca să poarte o discuţie cu “românii”. Nu ştiu de la ce se luaseră, dar, din cele câteva cuvinte pe care le-am prins, părea că “ţiganii” erau numa buni de gonit de acolo, fiindcă erau nedoriţi în preajmă şi le stricau jocul celorlalţi. Fiecare dintre “români” ataca cu o replică răutăcioasă, bineînţeles ţipată de la o distanţă de siguranţă. Atacată din toate părţile, ţigăncuşa încerca să le ţină piept tuturor, trântind şi ea ameninţări războinice. Alea standard: “Hai poate vin la tine şi-ţi trag una peste ochi!“. Amuzantă a fost replica unui puştiulică de vreo 8-9 ani, foarte bine informat dar şi curajos nevoie mare, de la 10 m distanţă: “Nu ai voie să dai în mine pentru că sunt minor!”  “Ce eşti mă?” a întrebat ţigăncuşa.  “Minor!” a repetat el mândru, acompaniat de hohotele de râs ale celorlalţi.

A trebuit apoi să părăsesc locul faptei. Am apucat să mai văd cum unul dintre puradeii încolţiţi mă privea insistent. I-am susţinut şi eu privirea până a întors capul ruşinat (nu ştiu de ce). Şi totuşi, ceva-ul ăla din privirea lui tristă, m-a făcut să mă simt aiurea. Făcându-mă să plec de acolo cu un gust teribil de amar, lăsat de copiii ăia cărora li se refuza plăcerea unui joc nevinovat. Goniţi de educaţia unor părinţi rasişti, fără doar şi poate, care le induc propriilor lor copii standarde false. Şi care apoi semnează pentru ora de religie, unde chestia aia cu “iubeşte-ţi aproapele…” e doar un citat ce trebuie memorat ca să iei nota 10.

Acum când scriu, imi dau seama că am şi eu partea mea de vină. Regret că, în graba mea, am refuzat să mă implic. Sau să fac ceva din lista aia lungă cu: ce aş fi făcut, dar am lăsat-o dracului. Aş fi putut să le iau la toţi o pungă de bomboane, plăcinte sau mai ştiu eu ce dulciuri şi să-i pun pe toţi să mănânce laolaltă. Să simtă acelaşi gust al prieteniei sincere de copil. Aşa cu am simţit-o şi eu în jocurile de pe strada noastră, unde băteam mingea fără discriminări, în ciuda ameninţărilor din copilăria preşcolară. Alea cu: “dacă nu eşti cuminte te dau la ţigani” . Dar mă gândesc că dacă aş fi făcut asta, sigur ar fi ieşit nişte părinţi la geam, vigilenţi nevoie mare şi foarte atenţi la educaţia copiilor, care să ţipe la mine: Lasă-mi copilul în pace! Pedofilule!