Fac ceva pe casa ta!

Mă amuză cîteodată dorinţa multor bucureşteni de a se retrage în suburbii. Departe de aglomeraţia oraşului, de noxe, de zgomot şi, de ce nu, poate şi de preţurile mari de achiziţie ale apartamentelor. Mulţi dintre ei chiar mînaţi şi de dorinţa de a avea “casă pe pămînt”. Cu orice preţ. Şi în orice condiţii. Doar să poată ieşi oricînd în maieu, seara, la un grătar şi-o bere vorbită peste gard cu vecinu. “Noroc vecine! Noroc vecine! Cum e vecine? Bine vecine! Noapte bună vecine! Hai pa vecine!” Asta e tot. Şi e cea mai lungă conversaţie pe care o ai, după aia cu “Vecine, pisica mea e pe la tine?

Cum spuneam, mă amuz. Pentru că după toată euforia aia de început, de după mutat şi sex la greu în noua locaţie, cînd nu mai vezi nimic în jur şi singura ta grijă e numărul suficient de prezervative, începi să vezi problemele reale, ce abia aşteptau să facă cunoştinţă cu tine. Dar deh, erai puţin ocupat. Alea pe care credeai că le-ai lăsat în urmă, departe, în mizeria aia de oraş din care ai fugit. Şi spre care priveşti înapoi cu mînie, mai ales cînd trebuie să te întorci zilnic la lucru. Forţat să străbaţi zeci de km de parcă ai pleca în excursie. Pentru că, invariabil, dacă nu eşti în cazul fericit în care ţi-ai cumpărat un hectar de pămînt şi ţi-ai făcut casa în mijloc, surprizele încep să se ţină lanţ. Lăsîndu-te în cur de fiecare dată. Cu aceeaşi întrebare rostită din ce în ce mai des: “Cu ce ţi-am greşit Doamne eu?”

Descoperi de exemplu că acele capace de canalizare de pe stradă pe care le-ai văzut, sunt de fapt de formă puse acolo. Cît să-ţi scoată din cap întrebarea asta la prima vizionare a zonei. Ar fi chiar aiurea să-ţi închipui măcar ca ditamai orăşelul lipit de Bucureşti să nu aibă canalizare. Ei bine, chiar nu are. Şi la primele ploi mai abundente, cam trebuie să stai de strajă călare pe sacii cu nisip din faţa porţii. Că parcă n-ai vrea o mică Veneţie în curte. Bine măcar că nu plouă în fiecare zi. Trăim doar într-o ţară cu climă temperată. Ce atîtea griji?

Descoperi că asfaltul de pe aleea unde ai cumpărat casa, ăla promis la momentul semnării contractului că se toarnă sigur “săptămîna viitoare”, n-a venit nici măcar după doi ani. Te-ai şi obişnuit deja cu noul stil de viaţă şi ţi se pare că aşa e lumea. Ca la 1500. Da, te caci acum în casă şi nu în fundul curţii, ca la ţară. Dar şi în ea de viaţă. Pentru că, nevoit să înfrunţi noroaiele de pe uliţă, pleci dimineaţa încălţat cu cisme. Pînă la genunchi şi pînă la staţia de metrou. Şi în plus, cu perechea de pantofi normali în sacoşă. Pe care va trebui să-i schimbi iar, la întoarcerea acasă. Dar cine e mai bucuros că praful adunat peste tot în casă nu se şterge normal, cu laveta, ci direct cu racleta şi făraşul? Şi cine e mai fericit ca tine că stai la vilă şi nu te înghesui unul peste altul cu toţi mîrlanii?

Descoperi că totul în jurul tău e într-o continuă modificare. Nimic nu mai seamănă cu peisajul iniţial, cel văzut la momentul mutării. Pentru că la fiecare 3 luni, alte şi alte construcţii apar în zonă. Care de care mai atipice, mai diferite şi absolut firesc mai oribile, din punct de vedere al proiectelor. Pentru că fiecare construieşte de-a valma. Cum îl taie capul. Sau după cum îl are. Apar astfel, din pămîntul pe care pînă mai ieri creştea porumbul, varza sau scaieţii, case pătrate, rotunde, în colţuri, în triunghi, hexagonale şi în stea. Toate înghesuite una într-alta. Galbene, roşii, verzi, move, albe, turcoaz şi chiar vînt turbat. Tot paletarul de culori al unui producător de vopsele e pus în valoare pe casele din jur. Culori ce vin să armonizeze materialele folosite la ridicarea bijuteriilor de arhitectură, ce umplu de mîndrie proprietarii. Toţi convinşi de bunul lor gust. Poţi vedea astfel combinaţii inedite, pentru care orice arhitect serios, ar înghiţi pe nemestecate compasul şi trusa Rottring: beton cu plastic, lemn cu inox, fier forjat cu sticlă, piatră de rîu cu OSB. Privindu-le în ansamblu, ai impresia că picturile cubiste ale lui Picasso chiar pot fi uşor de înţeles.

Şi pentru ca totul să aibă o noimă, descoperi într-o dimineaţă că terenul de alături, care pînă mai ieri era un petec viran, prinde viaţă. Deşi era lăsat în paragină. Că doar ţi-a spus şi agentul imobiliar: “e în litigiu, domnu şi nu se ştie dacă se va construi vreodată ceva pe el“. Şi uite, acum e luat cu asalt de o armată de muncitori. Care înfing, mîndri şi conform legii, un panou cu informaţii despre noua clădire: “Bloc de locuinţe. Nivel de înălţime P+5“. Şi se apucă serios de treabă. Escavează, sapă, toarnă beton şi bagă fier în el. Apoi vin cu cărămizi şi BCA. Vorba reclamei: BCA, adu-mi BCA! Abia apuci să te speli pe dinţi şi deja au ridicat primul nivel. Urmărindu-le frenezia pe geam, ieşi şi te uiţi la casa ta “de pe pămînt”. Şi apoi iar la panou. Măsori din ochi şi distanţa ce separă casa ta de P+1 de viitorul altor 40 de familii care vor veni în curînd. Deja te şi imaginezi cum vei fi nevoit să-ţi mături curtea. Şi aia un petec amărît, în care, dacă nu e deja betonat, pisica abia dacă are unde să îngroape o sută de rahaţi, fără să se lovească între ei. Parcă te şi vezi zilnic în ploaia de la cojile de seminţe şi chiştoacele scuipate de la etajele superioare. Şi brusc, se lasă întunericul. Şi nu, nu doar ăla pe care îl şi poţi întrevedea că va pune stăpînire peste casa ta, cînd blocul va fi gata.

Nu mai poţi sta deoparte. Nu mai poţi fi nepăsător. Şi reacţionezi firesc. Te duci la primărie şi iei la întrebări toţi factorii de decizie.  Îi iei la învîrtit pe toţi nesimţiţii şi şpăgarii ăia nenorociţi, care taie şi spînzură prin comuna aia. De parcă ar fi moşia lu mă-sa şi-a lu tac-su. Şi nu te laşi deloc. Pentru că ştii că ai dreptate. Şi iese scandal. Pentru că încep să te susţină şi ceilalţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu tine, decişi să nu renunţe. Toţi ameninţaţi de o viaţă în umbra unui bloc construit fără autorizaţie. La discreţia primarului care, zice lumea, are interese acolo şi îşi ia partea din orice construcţie. Ideea e să te ţii tare. Să nu te laşi înduplecat de lacrimile de crocodil ale bietului “dezvoltator” constructor. Care vine şi-ţi zgîrie la uşă, milogindu-se după nu se ştie ce aprobare de-a ta că ai fi de acord cu ilegalitatea. Că are şi el credit la bancă şi acum ce face dacă nu mai poate ridica blocul? Păi Marş la ghenă, băi gunoiule! Adică tu vii şi te caci pe casa mea fără nicio jenă şi eu trebuie să te înţeleg “omeneşte”, aşa cum ceri? Dispari şi mori în chinuri, verosule, împreună cu primarul şi cu toată şleahta de ciumeţi care dau aprobări la mişto. Fără noimă şi fără să le pese de vieţile oamenilor. Ăia care stau şi acceptă orice, cu placiditatea oii. Că cică n-au ce face. A dracu Mioriţa aia! Unul n-a ratat-o! Au învăţat-o toţi pe de rost. Şi-au şi rămas cu ea în cap.

Acum lucrările sunt sistate. A fost şi o anchtă a DNA pe la primărie. S-au descoperit şi alte chestii. Singurul lucru pe care îl mai face primarul e să sufle în iaurt. Cică l-ar linişti. Varianta de bloc P+5 a căzut definitiv. Se verifică posibilitatea de P+3. Dar numai dacă va îndeplini toate condiţiile legale de iluminare naturală a clădirilor din jur, conform normativ. Dacă nu, nasol. Rămîne la P+1. Exact ca şi casa ta. Aia de pe pămînt, la care ai visat atît.

Faptele sunt reale. Numele primarului şi al dezvoltatorului nu contează. Nu aici. Ideea e că sunt mulţi asemeni lor. Peste tot. Se poate completa lejer pe linia punctată cu ce nume vreţi. Situaţiile sunt aceleaşi. Ce diferă e doar numele aşezării. Aici, pe plăcuţa de la intrarea în localitate scrie clar şi inconfundabil: Popeşti-Leordeni.

20150513_184948

11 Comments

  1. july

    Asa este, dar tot nu m-as muta inapoi la bloc. Am un cer personal cu stele si marea aproape. :)))

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Vezi? Tu ai ceva în plus: marea. Chiar merită.

      Reply
  2. calinakimu

    Eu am plecat de mai bine de 20 de ani din Bucuresti, iar realitatea a intrecut orice imaginatie…bineanteles in cel mai pozitiv sens. Este adevarat ca la cateva sute de km. de Bucuresti, unde am rezolvat problema defecatiei in mod civilizat. La tara, closetul din fundul curtii, nu tine neaparat de putinta financiara, cat de traditie. Ii spuneam unui satean cu bani, care avea un copil cam rahitic, sa-l duca la mare…Mi-a raspuns plin de voiosie…”Da ce, pe mine tata m-a dus?! Si uite ce mare m-am facut?! Si exemplelele pot continua…
    In momentul de fata, CRED, nu exista o solutie mai buna… decat aceea de a parasi marile orase AGLOMERARE si poluate…Dar ma rog…de gustibus…Omul se obisnuieste si cu bataia, pana la urma…?!

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Aşa e. Depinde ce stil de viaţă îţi doreşti.

      Reply
      1. calinakimu

        Viata este UNA…Stilurile sunt perversiuni…

        Reply
        1. krantz (Post author)

          Posibil. Depinde din ce pate a…perversiunii priveşti.

        2. calinakimu

          Nu sunt un “stilist”…sunt un biet TRAITOR…

        3. krantz (Post author)

          E oare vreunul altfel? Sau e doar percepţie relativă?

        4. calinakimu

          Traitori…sunt putini si asta n-o spun spre lauda mea…cat spre regretul meu…

  3. gheo

    stai in PopestiLeordeni? si io!

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Nu ştiu dacă din fericire sau din păcate, dar nu, nu stau acolo. Am nişte prieteni care sunt exact cu casa sub blocul cel nou. (cea din poză)

      Reply

Nu că zic da' vreau să spun că

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.