Happy Mineriada’s Anniversary!

13-15 iunie 1990. A trecut ceva vreme, nu? Acum 25 de ani, fix pe vremea asta, legea şi ordinea începeau să fie deja reinstaurate în capitală. E drept cu bastoane, cu bîte, cu lanţuri. Cu dinţi sparţi. Cu feţe desfigurate. Cu mult prea mult sînge şiroind. Ah, da! Şi cu nişte vieţi terminate prematur. Sacrificate simbolic, pe un altar imaginar al noii puteri. Aia zîmbind larg, perfid şi fără remuşcări. Doar puţin deranjată de creşterea cheltuielilor cu protocolul. Că deh, era vorba de oameni. Şi mai ales, de omenie. Şi nu se putea să laşi atîtea hoarde de mineri să-şi plătească transportul şi mîncarea din buzunarul propriu. Mai ales cînd invitaţia pentru vizita “de lucru” venise din partea ta, puterea. Aia care a încercat din răsputeri şi prin toate mijloacele posibile şi imposibile logicii umane să te facă să vezi altceva. Şi asta deşi tu ţineai ochii larg deschişi. A crede în continuare în povestea că minerii au venit de capul lor atunci la Bucureşti, e la fel de plauzibilă ca şi implozia perfectă a celor două turnuri americane lovite doar de avioanele burduşite cu teroriştii lui Sadaam. Şi totuşi, uite că a ţinut. Pentru că, din punct de vedere legal, nu s-a putut ajunge la un verdict clar. Poate că, peste alţi 25 de ani cînd se vor desecretiza adevăratele dovezi, vom putea vedea în sfîrşit scris şi negru pe alb cu a stat treaba.

Au trecut mulţi ani de atunci. Unii ar spune că s-au schimbat multe. Alţii, că din contră. “Ce s-a schimbat domle? Au apărut internetu, telefonul mobil şi televizoarele fără tub! În rest, nu vezi că totul e la fel? Ba chiar mai rău.” Şi înclini să le dai dreptate. Că ce e nou pîn-pe-atît? Nişte face-lift-uri făcute pe ici pe colo. Exact cît să părem că suntem în tendinţe cu moda. Făcînd societatea să arate mai ceva ca o piţipoancă botoxată, dînd din buci, cu mult tupeu şi fiţe de occident. Dar dacă înţepi pungile alea false şi ştergi rimelul întins în exces pentru a te păcăli şi a-ţi lua ochii, observi cu uşurinţă că pe dedesubt, totul a rămas la fel. Că ce diferenţă e, ca principiu, între lupta brută, aia cu minerii din 90 şi cea elegantă, cu parlamentarii la cravată, votîndu-şi imunităţile între ei, fiecare apărînd “puterea”? Doar una de mirosuri. Transpiraţie puturoasă şi jeg vs. parfumuri scumpe şi costume Armani. Sunt aceiaşi “oameni de nădejde, alături şi la bine, dar mai ales, la greu“. E aceeaşi luptă în care, pe final, Puterea le zîmbeşte larg celor care au înţeles “valorile democraţiei”.

Privind de pe margine, cu toate că sistemul ăsta perfid le dă mereu sentimentul de interactivitate, spectatorii nu pot decît să ţină cu una dintre părţi. Atunci, în 90, majoritatea a ales să parieze în continuare pe roşu. Născuţi şi înfăşaţi în faldurile drapelelor cu seceră şi ciocan fluturate la defilări, au considerat-o culoarea norocoasă. Asta şi pentru că organizatorii jocului au reuşit să-i convingă că a paria pe negru, era din start nu pierdere de bani, ci moarte pur şi simplu. Scăpînd din vedere că jocul de ruletă ce li se propunea, era de fapt una rusească. Rămînînd totuşi cu impresia că strigătul cu: “Les jeux sont fait! Rien ne va plus!”, chiar ar fi însemnat un moment de cotitură spre viaţa din occident. Aia din care, ani la rîndul, am gustat doar Merde, Shit, Scheiße.

Acum, asta e! Generaţia lor a ales pentru noi. Ei ştiau mai bine cum trebuia procedat. Aveau experienţă. Văzuseră deja multe. Erau înţelepţi. Încă o mai fac şi acum. Pentru că ciclul nu s-a terminat încă. Şi, de fiecare dată cînd jocurile foamei sunt redeschise, continuă să creadă că ar putea culege şi altceva decît ceea ce au semănat. În rest, stau şi suferă în tăcere. Şi parcă tot nu realizează marea greşeală făcută atunci. Şi se încăpăţînează să creadă că de fapt chiar au cîştigat. Chiar dacă acest cîştig e doar dreptul de a putea sta la mila puterii. Aia cu zîmbetul gata pregătit, rostind acelaşi îndemn fals: Fie ca sorţii să fie în favoarea voastră!

Eu sunt liniştit. Pentru că ştiu că, inevitabil, o să vină şi rîndul generaţiei mele. Cu acelaşi privilegiu de a-i fute viitorul celei următoare, prin deciziile pe care la va lua. Pe baza “înţelepciunii şi experienţei de viaţă”. E cercul vieţii. Şi nu e deloc un desen animat. Ăla cu Regele Leu. Şi nu e neapărat nevoie să repetăm aceleaşi greşeli. Găsim noi alte metode. Fiecare generaţie cu mineriada ei. Pentru că, nu-i aşa, noi românii ne-am născut cu convingerea că suntem mereu mai deştepţi decît ceilalţi.

Foto: Dinu Lazăr sursa