Nea Sandule, eşti ca cabotinii!

Pentru că guvernul nostru s-a dus la piaţă bou şi s-a întors vacă, nefiind în stare să cumpere, deşi avea punga plină, nici măcar o basculantă de asfalt,  s-a trezit că are acum bani de aruncat pe indemnizaţii de revoluţionar. Săru’mîna, bogdaproste, fie primit! au strigat în cor, mai ceva ca atunci în 89 pe străzi, toţi beneficiarii. Care reali, care închipuiţi, care făcuţi din acte. Fiecare cum s-a învîrtit. Banu să iasă.

Sincer mie mi-ar fi o jenă de zile mari să întind acum mîna la nişte bani, doar pentru că am fost atunci un pic mai curajos şi am şi avut un dram de nebunie. Sau poate pur şi simplu m-au împins alţii de la spate şi nu mai puteam merge decît într-o direcţie. Şi apropo de asta, mi-e greu să accept vreodată că oamenii ăia care au ieşit în ’89 în stradă, fără furci sau topoare, ci doar cu pieptul gol din care să ţipe un Huo! la adresa fostului pantofar, au făcut-o pentru bani. Pentru că mulţi dintre ei aveau bani puşi deoparte dar nu aveau ce cumpăra cu ei. Au făcut-o pentru altceva, mult mai important. Şi au făcut-o pentru toţi. Şi nici prin cap nu le trecea să ceară după, ceva simbrie pentru curaj.

Da, aş fi de acord cu aceste compensaţii băneşti pentru familiile celor care au murit atunci sau au rămas infirmi pe viaţă. Pentru că altfel vin fel de fel de închipuiţi ca nea Sandu, ce vor şi ei bine-mersi bani. Pentru ce? Pentru pomană, normal.

Acum el zice că a fost primu-n balcon. Ceilalți care erau pe-acolo, zic că din contră. Adevărul e, ca de obicei, undeva la mijloc. Pesemne că nea Sandu, sătul de scheciuri cenzurate, chiar plecase atunci de acasă, hotărît să-şi ia şopîrlele înapoi. Dar o fi rămas blocat în tramvai cînd s-a luat curentul. Şi uite că acum e hotărît să nu mai lase nimic să-i stea în cale. Nici măcar bunul simţ al unui om ajuns la vîrsta la care ar trebui să fie arătat cu degetul ca exemplu, nu ca motiv de băşcălie. Chit că toată viaţa așa a dorit să fie prin prestaţia lui actoricească.

Cred că nici măcar schingiuit n-aş putea spune vreo realizare artistică deosebită a lu nea Sandu. Ceva memorabil şi care să fi rămas în mintea tuturor. Un film, o replică de duh, ceva acolo… Nimic. Doar faptul că revelion de revelion, se îmbrăca el în femeie şi-i dădea replica lu Steluţa în acele scheciuri care semănau unele cu altele şi singura diferenţă era doar costumaţia.

Filmele cu el de la începuturile anilor 90, peste care mai dau accidental azi pe la cîte un post tv, sunt moartea pixelilor de la televizor. De la talent, fireşte. Şi cu toate astea, nea Sandu e mai hotărît ca niciodată să joace tare. De data asta pe scena propriei vieţi. A băgat întîi mare la faza cu rinichiul. La fix, că uite dacă se întîmpla ceva nasol, nu mai putea acum să întindă mîna la şi mai mulţi bani. Că vorba lui: “măcar aşa să fiu răsplătit” dacă prin propria valoare profesională nu a reuşit să merite mai mult decît un actor de şuşe lejere, ce umplea afișele teatrelor de vacanţă de pe litoral sau ale căminelor culturale de prin ţară, mari consumatoare de poante vechi şi răsuflate.

E trist că acum, la final, banii ajung să te facă să joci mai bine ca niciodată pe vreo scenă, Avarul lui Moliere. Pentru că, din păcate, la un astfel de spectacol nu vei primi aplauze. Nici la Bucureşti şi nici măcar la Dolhasca natală.

Iar replicile rostite ca şi scuze au doar menirea de-al face pe nea Sandu în ochii lumii cel mai potrivit client de la Catena. Pentru pastilele alea de vrăjeală…

P.S. pentru partea aia cu curaj şi nebunie pe străzi în 89, fac precizarea că eram atunci în armată, într-un oraş în care s-a tras prosteşte unii într-alţii.

Sursa foto