De obicei, cînd unii vor cu tot dinadinsul să stîrnească rîsul celorlalţi, se machiază strident, se încalţă cu nişte pantofi imenşi, îşi lipesc un nas roşu fals şi-şi pun singuri piedici căzînd în cur. Eventual se mai şi umplu cu frişcă pe faţă, ca să pară că fac şi poante bune. Lumea le spune clovni, fiind chiar o meserie onorabilă, recunoscută în Codul ocupaţiilor. La noi, e unul care are momente cînd reuşeşte să crăcăneze lumea de atîtea hohote, fără a mai trece prin tot acel proces de transformare. Pur şi simplu vine la serviciu şi se prezintă: “Sunt avocatul poporului!“.
Nu ştiu ce face el toată ziua şi cum de reuşeşte să-şi aleagă cu atît succes cel mai prost moment să intervină public. Şi aici vorbesc de cap, nu de instituţia cu acelaşi nume. Deşi, după modul de acţiune, concluzia pare simplă pentru oricine a trecut examenul de capacitate. Poate că în restul timpului, oamenii angajaţi în instituţia respectivă se zbat, într-un anonimat total, pentru ceilalţi semeni din popor, luptîndu-se cu deciziile uneori aberante şi bazate pe interese ale sistemului. Dar cînd iese la rampă şeful lor, simţi că brusc scade ziua. Şi dîndu-ne tuturor impresia că are un rol de bufon la curtea regelui. Parcă-l şi văd pe şeful care l-a proptit în funcţie, mîngîindu-şi mustaţa: “Victoraş, scandalul cu doctorul ăla care s-a lăsat prins ca ultimul guţan mă dezgustă. Sunt plictisit! Amuză-mă!“
Şi brusc, bufonul apare pe scenă ca un cavaler al dreptăţii. Nu contează că încalecă invers şi, ţinînd strîns cu ambele mîini de coadă, se miră că ditamai calul nu are cap şi mai şi merge cu spatele. El e sesizat din oficiu şi va muri cu sabia lui de carton în mînă şi armura ruptă-n fund de la atîta implicare, pentru drepturile unui arestat de a face ce vrea el, unde vrea el şi cînd vrea el. Că deh, timp de şapte ani, cît arestatul de acum a fost ţinut într-o continua teroare psihică, n-a mişcat un deget. Iar acum e clar, arestatul acela e chiar poporul. Iar el este avocatul lui. Frumoasă piesă. Meşter regizorul. E drept că în loc de flori, mai potrivite pentru a fi aruncate pe scenă sunt roşiile toflogite.
Văzîndu-i acum scălîmbăiala publică, normal, toţi rîd. Şi pun spectacolul caraghios pe seama ochelarilor lui, care-l fac să vadă lumea şi mai strîmb decît este. Ce pretenţii să ai din partea unuia pentru care poporul arată sugestiv (pe pagina site-ului oficial) format din afro-americani şi asiatici photoshop-aţi grosier?
Sursa foto
Că poporul nu suntem noi, nu sunteți voi, ci doar cei pe care i-am ales să ne conducă.
Acum şi-n veci, amin!