Din cînd în cînd îmi mai ajunge prin faţa ochilor cîte o reclamă la o chestie tailandeză. Nu, nu cu mîncare. Şi nici din acelea cu masaje specifice, împărţite cu generozitate de fetele care te prind dimineaţa la semafor. Apropo, aţi observat că niciodată nu vin la geamul maşinii dacă bagă de seamă că ai o pasageră pe scaunul din dreapta? Mă rog, scuzaţi cîmpiile. Deci vorbeam de cele la ceva, orice, care sunt de fapt nişte scurtmetraje. Fără replici prea multe, chiar zero pe alocuri. Doar gesturi. Şi peste toate, neapărat o coloană sonoră care, nu ştiu cum face, dar începe să te stoarcă încetul cu încetul. Ce tristeţe şi morman de jale or fi îndurat compozitorii ăia cînd au scris piesele nici nu vreau să mă gîndesc.
La început simţi aşa o uşoară ceaţă pe ochi şi dai vina pe un fir de praf imaginar. Apoi, pe măsură ce acţiunea se înteţeşte, începi să te strîngi cu degetele de baza nasului. Muşti limbă, buze. Faci orice să te abţii. Mai ales dacă te nimereşti la serviciu. Analizezi rapid dacă n-ar fi mai bine să o laşi pe mai tîrziu. Te rogi să nu intre vreun coleg în birou ca să nu fii nevoit să închizi chiar înainte de final şi să bagi un comentariu cu: “La naiba, cred că am răcit, fir-ar ei de muci!”. Dacă eşti acasă, nu-i problemă. Bagi pe direct şi laşi cămaşa să salte pe tine fără grijă. Că vorba lu Bittman: “Şi băieţii plîng cîteodată, nu-i aşa?“
Oricum, sunt o groază de reclame tailandeze ce sunt făcute pe acest tipar. Dacă vrei, sigur le găsesti pe youtube prinse în vreo colecţie, de plîngi o săptămînă în continuu. Fără reluări. Amica mea Renata, a reuşit din prima.
Mă gîndesc doar la ce-i mînă în luptă pe autori să facă lumea să bocească la tv. Mai ales la o reclamă. Plus că, dacă vrei să iasă bine, ai nevoie de ceva timp pentru poveste. O fi pesemne mai ieftin la ei minutul de publicitate la tv. Că deh, ca să prinzi tot şi să apuci să deschizi robinetele de lacrimi cîteva minute sunt obligatorii. Ca popa. Care la noi costă…
Ca realizare, da, reclamele sunt mişto. Dar cred că un publicitar de la noi ar avea altă părere. Pentru că la final, după ce privitorul îşi şterge toţi mucii balonaţi juma de oră după vizionare, va fi incapabil să specifice exact la ce era reclama. Plus că ar fi şi aiurea să te uiţi la un film cu Louis des Funes şi hop în pauză, vreo cinci minute de şerveţele.
Oricum, nici nu cred că ai noştri copywritteri vor aborda prea curînd acest gen. Sunt mult mai preocupaţi să găsească aberaţii şi ridicol în orice. Noi suntem acum la nivelul cu “ulei meşteşugit”. Şi bineînţeles la cel cu: “Gata cu vata peste absorbant!” Şi dacă nu mă crezi, uite, mă salt la nivelul nasului tău să miroşi! Iar pentru eventualele accidente, ia de-aici sacul ăsta cu dero de 5 kile, pe care întîmplător îl aveam în gentuţa cu farduri.
Sursa foto
Unele sunt duioase!
Daaa, ca Anastasia care trecea… 😉
Terapeutule!… Cea mai tare chestie care mi se întâmplă când vin la tine (pe blog, să nu interpreteze vreun fraier în mod neprincipial) e că mă faci să râd. Băi, nu chiar la două rânduri, dar sincer. Ăsta, în caz că nu te-ai prins, a fost un compliment. Slavă cerului că n-ai umor cu carul, îl ai cu lingurița și găsești tu întotdeauna vreo întorsătură de condei ca să-ți faci cititorul să se simtă amuzat și relaxat. Bine, căci trebuia să existe și un „bine”, Krantz-scriitorul-pe-blog mai are de învățat de la Krantz-comentatorul-pe-bloguri, dar, una peste alta, ce te deosebește net de bloggerii ăia cu jde mii de unici pe minut, care cică au socializat la webstock de dracii i-a găsit , e fibra. Osul bun, ca să nu zicem domnesc. Mă opresc aici cu odele, ca să nu creadă careva că-ți fac curte, când eu tocmai ce te-am pus pe soclu.
p.s.: ți-am zis astea câte toate, ca să-ndrept o nedreptate ce ți s-a făcut. Și-am tăcut! 🙂
alt p.s.: copywritterii noștri sunt foarte buni. Pentru cealaltă jumătate de populație care reprezintă cam 80% din total, sunt foarte buni. Fac spoturi pentru cei care aplaudă piloții la aterizare, se pozează cu morți de vază și cred că un kil de plumb e mai greu ca un kil de puf – logic.
Apăi dragă Renata, să ştii că mi s-a mai spus că-s numa potrivit de făcut bine şi alb la oamenii ce-şi simt capul plin de chestii negre. Poate că asta mi-e menirea. Şi încerc să fac lumea să zîmbească măcar. Chit că uneori mă las luat de val şi pişc totul în jur. Poate părea cu intenţie dar sigur, deşi aşa se simte de cele mai multe ori, nu e cu răutate.
Pe partea cu rîsul la două rînduri cred că e doar la blogurile cu bancuri. Sau cel puţin aşa simt eu că ar fi posibil.
Aia cu scriitorul vs comentatorul nu prea ştiu de un s-o apuc, că doar sunt tot ăla. Şi în plus, am primit un sfat să încerc să mă abţin de la partea cu comentatul.
Şi nici la chestiunea din ps1 nu prea ştiu exact unde baţi. Că am mai multe locuri unde am simţit nişte echimoze.
ps: dacă simţi că nu e loc suficient, poţi să-mi scrii pe mail.
da. cred că pe mail e mai bine.