O ţară plină de figuri frumoase

Trebuie să recunosc că nu sunt un fan al rugby-ului. Nici măcar nu ştiu toate regulile. Şi nici nu-mi bat capul cu aşa ceva. Dar cu toate astea,  m-am surprins uitîndu-mă cu oarece interes la meciurile campionatului mondial din zilele acestea. Şi sincer, nu regret deloc. Pentru că acest sport, în ciuda brutalităţii aparente, te face să descoperi ce înseamnă cu adevărat competiţia. Un sport fără simulări jenante, fără lamentări inutile, fără contestări ale deciziilor de arbitru, cît timp totul e filmat şi analizat pe reluări pentru a nu dezavantaja, voit sau nu, pe careva. E doar competiţie pură. O încleştare de care pe care.

Aseară a fost Australia – Scoţia. Un meci considerat de toţi specialiştii cel mai dezechilibrat dintre toate sferturile de finală. Asta fiindcă Australia e ditamai elefantul în acest sport, în timp ce Scoţia, un şoricel prin comparaţie, abonat la ros “Lingura de lemn” ani de zile în Turneul celor 4-5-6 naţiuni. Şi în ciuda diferenţei de valoare, două minute au lipsit ca Scoţia să bată Australia. Reuşind chestii de care cred că şi ei se mirau. Şi doar o mică greşeală de final a făcut ca soarta să decidă altfel. Oricum, părea că se distrase deja cu istorica victorie a Japoniei asupra Africii de Sud.

Cum de-a reuşit Scoţia performanţa de a fi egala Australiei? Simplu. A avut clar acea mentalitate de învingător cu care trebuie să pleci în orice competiţie. Aia care te motivează şi te face să realizezi multe. Ceva care, se pare că lipseşte total la “Stejarii” noştri. Cum ai putea avea acestă mentalitate, dacă tu te înhami la drum cu gîndul că trebuie să încerci să baţi doar în două meciuri din patru? Din start pleci cu un handicap mental care n-are cum să te motiveze. Pentru că în capul tău eşti deja un looser în meciurile cu echipele puternice. Mai bine nu te-ai mai prezenta dacă oricum ştii rezultatul. Şi în timpul ăsta te relaxezi. Mai o bere, mai un mic. Şi te pregăteşti psihologic pentru bătăliile cu cei de seama ta. Lucru care s-a şi dovedit, ai noştri stejari fiind făcuţi lemne de foc în meciurile cu Franţa şi Irlanda. Ce au reuşit în singurul meci cîştigat, cel cu Canada, alţi ciuri-buri în acest sport, eu l-aş trece la ceva combinat între un “bravo pentru revenirea de la 0-15” şi “noroc că au fost ăia mai slabi”.

Observ că indiferent de sport, în competiţiile internaţionale, ai noştri pleacă doar cu gîndul “să facem o figură frumoasă“. De parcă s-ar duce la un concurs de prezentare de modă şi shooting foto profesionist. Nu, categoric nu ne ducem să cîştigăm. Noi mergem doar inoculaţi de zicerea aia expirată a lu De Coubertin. Cel care scosese şi el pe piaţă un produs nou, modern şi avea nevoie de un slogan de vînzare: “Important e să participi“. Vrăjeală pentru masele ce se pierd în anonimatul întrecerii. Pentru istorie oricum va conta doar învingătorul. E cel ce va rămîne în memorie. Poate să spună cineva acum, fără să googălească sau să fie un geniu mnemonic, în ce an şi cu cine a jucat finala campionatului european de fotbal echipa aia a Danemarcei, care a venit direct de pe plajă (unde se relaxau după ratarea calificării la turneul final) şi au cîştigat trofeul?

Da, e adevărat şi că trebuie să-ţi realizezi limitele în faţa unui adversar superior. Dar asta doar pentru a căuta din timp şi a descoperi alte metode sportive de a compensa diferenţa de valoare. Însă asta înseamnă muncă. Multă muncă. Şi pricepere. Combinată obligatoriu cu mentalitatea de învingător. Pentru că, cum altfel ar fi reuşit “puternica” echipă de fotbal pescăresc a Islandei să termine pe un loc înaintea unei echipe ca Olanda, una care a ratat calificarea la un turneu final unde a ajuns pînă şi România? Şi aici nu vorbim de un singur meci norocos, ci de o întreagă campanie.

Avem vreunul dintre noi, suporterii, speranţa că vom cîştiga vreodată un campionat de fotbal? Nici pomeneală. Pentru că foarte mulţi nu avem mentalitate de învingători. E la fel ca la jucători. Noi ne dorim doar să avem noroc de adversari uşori la tragerile la sorţi. Eventual cu cît mai mulţi accidentaţi la ei la ora meciului. Şi dacă se poate, alţii mai mici şi mai slab cotaţi să se lupte şi să-i scoată din joc pe cei puternici cu care urmează să dăm piept. Să ne fie nouă mai uşor.

Nici măcar să încurajăm echipa nu ştim. Pentru că, în tribune, totul se reduce la huiduit şi muit echipa adversă. Atîta ştim. Atîta facem. Suntem limitaţi. Dar ne mîndrim cu asta. Să schimbăm ceva? Cum aşa? Suntem aici de 2000 de ani! Şi aşa vom rămîne. Cu căciulile pe frunte. Mult prea îndesate, că aproape nu mai vedem în jur.

La anul, băieţii noştri vor merge la turneul final de fotbal din Franţa. Normal, să facem o figură frumoasă. Mai ales atunci cînd vor sta în faţa camerelor pentru pozele celor cu cartonaşele de la Figurini Panini. Se vede asta în atitudinea alor noştri pînă şi de pe lună. Pentru că, din punct de vedere sportiv, ce am putea face altceva decît figuraţie?

Sursa foto