Vrem schimbare! Vrem pe naiba!

Ca de obicei, cînd mai explodează cîte o mămăligă, lumea iese în stradă cerînd schimbare. Completă. Din temelii. Cerîndu-se şi foarte multă. Să ajungă la toţi. De parcă am fi la castelul lui Harry Potter şi printr-o mişcare dibace de baghetă s-ar rezolva problema.

Şi tot ca de obicei, se caută vinovaţii. Bineînţeles în afară de cei de serviciu, politicienii. Alimentîndu-se din nou conflictul între generaţii care dau vina una pe alta pentru balta maro în care ne ţinem la suprafaţă şi de nas cu toţii.

Unii cred în continuare că politicul cu anumiţi oameni pot face schimbarea. Alţii şi-au pierdut orice speranţă. Mulţi nici măcar nu ştiu în ce ţară trăiesc şi cred că e normal să vieţuiască aşa cum o fac acum. Arînd pămîntul cu plugul tras de boi şi ştergîndu-şi curul la wc-ul din fundul curţii cu bucăţi de ziar.

Şi de parcă nu eram suficient de divizaţi, accesul la informaţie a mai tras o linie despărţitoare. Făcîndu-i să apară pe cei care consideră numa bune de pus în practică citate celebre sau pilde zen, citite prin cărţi sau plătite cu bani grei la cine ştie ce cursuri de dezvoltare personală. Ălea cu “începe schimbarea cu tine“. Cele aplicabile doar unui cerc restrîns de oameni, dispuşi să stea închişi în templul lor şi să mediteze la asta, renunţînd pe cît posibil, la orice contact cu viaţa reală. Nedîndu-şi poate seama că astfel de mesaje ajung cel mult la cei care ştiu deja că nu-i normal să te încalţi cu fesul şi mucii n-au ce căuta în fasole. Pentru că “dincolo”, la cei care chiar ar avea nevoie de ele (deşi în multe cazuri s-ar impune o traducere cu bîta), din considerente de accesibilitate şi educaţie, mesajul se trezeşte plin de julituri de la zidul în care intră. Ignorîndu-se faptul că ăia nu citesc bloguri, internetul e ceva legat de extratereştri, ziarele şi le iau doar pentru pozele cu ţîţe şi ca să aibă hîrtie la wc, iar cărţile îi sperie mai ceva ca munca. Cît despre televizor, au rămas pe frecvenţa cu mira OTV, tot aşteptînd să se întoarcă domnu Dan şi, din plictiseală sau curiozitate, mai dau din cînd în cînd pe la Măruţă sau Capatos pentru nişte modele de viaţă.

Oricît de fatalist ar suna şi oricît de tare ne-am da cu fundul de pămînt, nu cred că vom putea să ne schimbăm ca naţie. Asta e şi trebuie să acceptăm acest fapt. Şi degeaba apar mereu apeluri la ceea ce ni se pare a fi “normalitate”. Vor ţine exact atîta timp cît aia cu „De crăciun fii mai bun”. Nu ai cum să schimbi ceva cît timp alţi zece în jur îţi rîd în nas şi te consideră un ciudat. Mai devreme sau mai tîrziu vei „obosi” să tot fii corect, asta raportîndu-te la sistemul tău de valori şi te vei comporta ca majoritatea. Cu mici excepţii, date din cînd în cînd de nişte gesturi reflexe ale subconştientului. Te vei sătura să tot fii exemplul inutil pentru alţii care nu înţeleg nimic. Sau pur şi simplu nu vor. Şi ţi se va acri de cît voluntariat vei face, adunînd în fiecare sezon mizeriile de după cei ce te privesc rîzînd, scuipînd resturile de mici supte cu zgomot dintre măselele cariate. Şi ţi se va spune, mai direct mai pe ocolite, sau ţi se va da de înţeles că de fapt tu eşti mărul ăla cu probleme care strică lada. Iar atunci vei fi integrat în matrice.

Nu avem nicio şansă de schimbare, cît timp cei mici învaţă de la cei mari cum se face. Şi cît timp majoritatea e formată din cei cu „minus”, vom rămîne pe minus. Că degeaba te duci şi înveţi la şcoală ce e bine, dacă vine taică-tu, gen Hrebenciuc sau Cocoş şi-ţi spune după ore: „Las-o dracului de şcoală fiule. Vrei să mori sărac? Te uiţi în gura amărîţilor ăia de profesori? Hai să te înveţe tata cum se face treaba adevărată”. Şi odată intrată în sînge, metoda se transmite din generaţie în generaţie.

Ne punem de fiecare dată speranţe cînd mergem la vot. Deşi, de fiecare dată suntem obligaţi să alegem, în 99% din cazuri, ca în jocul copilăriei: “din grămada cu purcei, ia te rog pe cine vrei“. Mă rog, adaptat la vîrsta matură. Şi tot tragem nădejde că porcii ăia cu şoriciul gros s-au mai dus, lăsînd locul la altceva. Că dacă scăpăm de o generaţie plină de bube, avem o şansă. Doar că, ce să vezi, ţacă! Păi hai să ne uităm la oamenii politici tineri. Cei care se presupune că ar fi putut schimba ceva în ţară. Ce au făcut un Ponta, un Şova, un Ghiţă, un Boureanu, o Bica, o Ritzi? Au sfîrşit jenant, copleşiţi de “normalul” ţării. Au învăţat de la bătrîni şi au mers mai departe. Se vor schimba cumva? Nici pomeneală. Şi vor transmite aceeaşi idee copiilor lor, care au crescut avîndu-i ca model de comportament, cu convingerea că li se cuvine totul.

Poate că, pînă la urmă, acesta e specificul poporului român. Unul care, de-a lungul timpului, n-a cucerit altceva decît „independenţa” pe care i-au dat voie alţii s-o aibă. Nedispus să construiască chestii decît forţat sau împins de la spate. Şi asta numai dacă “îmi iese şi mie ceva“. Comod şi suficient. Preferînd să stea cu un pahar într-o mînă, în timp ce cu cealaltă sugrumă capra vecinului. Convins că toată lumea trebuie să aibă la fel chiar dacă nu merită şi că problemele se rezolvă cu o cîrpeală sau făcînd haz de necaz. Complăcîndu-se într-un călduţ “da, trebuie să se facă!”, de parcă ar fi vorba de voia domnului. Urmat oarecum firesc de un: “…dar pînă atunci să luăm o pauză“.

Nici background-ul istoric nu ne ajută deloc. Am fost, suntem şi vom fi acelaşi popor cu capul plecat de frica sabiei, alegîndu-şi doar conducători care, odată ajunşi la vîrf prin aranjamente de culise, au făcut tot ce-au putut pentru a jupui de biruri oamenii de jos. Obligîndu-i pe aceştia să se descurce cum or putea. Cartea noastră de istorie e plină de exemple. Cu poze chiar. Şi cum ce naşte din pisică, şoareci mănîncă, demonstraţia e cam gata.

Şi degeaba tînjim la modul de viaţă al altora. Ei îl au pe-al lor, noi pe-al nostru. Nu ne place cel de aici, plecăm şi ne integrăm în matricea de dincolo. Ce, credeţi că africanii ăia săraci care mor de sete, sau miliardul de indieni care rod coaja copacilor de foame, nu ne-ar invidia pentru felul nostru de-a fi acum? Bine asta dacă ar fi şi auzit de noi.

vremschimbare

sursa foto

2 Comments

  1. racoltapetru6

    Wooow! Răzbate de aici un pesimism pentru care ar trebui pus un avertisment: „A nu se citi tinerilor sub 30 de ani!”. Pentru că eu chiar cred că exemplul personal contează, cu cât e mai predominant. Îmi place să arunc hârtiile în coșul de gunoi, deși nu o fac prea mulți. Măcar mă simt eu mai bine. La fel aș face și cu politicienii, când încep să se strice.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      I-aş zice mai mult realism. Şi cum spuneam, exemple personale sunt multe. Dar prin comparaţie cu restul, abia dacă se bagă în seamă.

      Reply

Leave a Reply to racoltapetru6Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.