Aşa se face!

Urăsc înmormîntările! Ca mai toată lumea, bineînţeles. Că în afară de gropari, de bocitoarele de la sate – care or mai fi rămas – şi de cei de la firmele cu ciocli, care-şi freacă mîinile de bucurie cînd aud de una, doar popii mai bifează căsuţa cu plăcutul. Mă rog, la ei e trecut în fişa postului.

Şi deşi încerc să evit la maximum prezenţa mea la astfel de evenimente, sunt şi momente în care n-am încotro. Prilej cu care descoperi valabilitatea zicerii cu “bordeie şi obicee”. Plus aia că, de parcă nu era suficient de urît momentul, ortodoxismul ţine cu tot dinadinsul să-l facă şi mai şi.

Deci te trezeşti adus de soarta celui plecat într-o capelă mortuară. Una la fel ca toate celelalte. Un spaţiu mic şi impropriu prezenţei mai multor persoane simultan. Locuri, numai în picioare. Că aşa e la ortodocşi: în picioare sau în genunchi. Să simţi religia cum te pătrunde prin oase. Odată cu frigul din incintă. Să fie mai uşor cînd se dă comanda: “Înţelepciune, drepţi, să ascultăm sfînta evanghelie, pace tuturooooor!

Cauţi cu privirea un loc unde să petreci următoarea jumătate de oră a slujbei cu basca în mînă. E greu să găseşti ceva. Mai ales că trebuie să ai grijă să nu dai peste sicriele altor necunoscuţi pentru care s-a dat stingerea. Înghesuite şi ele în aceeaşi încăpere. Şi priveghiate de rudele aferente ce-şi suspină suferinţa.

În sfîrşit vine părintele. Dascălul aferent aprinde tămîia din cădelniţă. Un dres de glas şi slujba poate începe. Mă rog, miorlăiala aia oribilă a popilor ortodocşi, care insistă să lălăie cuvintele, nici spuse nici cîntate pe vreo linie melodică clară. Făcîndu-te, pe alocuri, să simţi că suferinţa pierderii e mult mai mică pe lîngă ce-ţi îndură urechile în acel moment.

Încerci să urmăreşti un fir al celor spuse. O logică, ceva. O legătură între cele înşiruite de cei mai afoni cîntăreţi posibili din galaxie. Nicio şansă. Doar treceri de la una la alta. De la Ana la Caiafa. Fără nicio legătură cu mortul tău. Din cînd în cînd, se mai pomeneşte numele lui în contextul cu robul lui Dumnezeu propus spre iertare a păcatelor. Asta ca să fii sigur că nu-i cîntă celui de-alături, care-aşteaptă în tăcere să-i vină rîndul la “veee-şnica luuuui po-me-nii-i-reee“.

Şi cum numeri tu sfinţii desenaţi pe tavan, hop, o lumînare îţi e pusă în faţă. De ce? Aşa se face! Păi nu-s suficiente cele aprinse la căpătîi? Taci din gură şi ia şi batista asta! Păi pentru ce? Aşa se face! Şi ia şi colăcelul ăsta! Şi brusc te-ai trezit cu mîinile ocupate. Că aşa se face.

Şi timpul trece. Schimbînd piciorul de sprijin din ce în ce mai des. Gîndindu-te dacă rudele au ales varianta lungă sau scurtă a slujbei ce pare a nu avea sfîrşit. Totul asezonat cu cruci peste cruci, făcute la auzul unor cuvinte cheie, la semnalul popii sau dacă-l vezi pe cel de lîngă tine că duce mîna la frunte. Că deh, aşa se face!

Într-un sfîrşit, se-ndură cel de sus şi popa ia un final. Amin! Şi-odată vezi că apar de niciunde patru bărbaţi care apucă de mînerele sicriului. Toţi puşi în valoare de prosoapele ce le atîrnă prinse de umăr cu ace de siguranţă. Pentru ce? Ei na! Aşa se face!

Cineva întinde în grabă o bucată de pînză pe jos. Normal, aşa se face! Lumea trece peste. Ceva logic? Nici pomeneală. Simbolistică clasa întîi. Ortodoxă, normal. Apoi ţuşti! cu coşciugu-n maşină. Şi pe drum, din loc în loc, la îndemnul şi decizia popii, lumea se opreşte, pînza albă e pusă iar în cale. Explicaţie? Ei aş, aşa se face!

Urmează îngroparea şi odată cu ea altă pleiadă de obicee. Se trec pe după cruce găleţi, pături, perne. Parcă e nevoie şi de un pat. Plus o masă cu scaune. Dar alea sunt doar promise din gură cuiva. La astea se pare că lumea şi-a făcut curaj şi a renunţat. Dar mă gîndesc că au fost şi unii care se învîrteau cu patul în jurul crucii la un moment dat. Apoi se trece la tăiatul şi împărţitul colivei şi colacului. Acolo, pe jos, pe mormintele din jur. Făcînd cu greu faţă asaltului de cerşetori ai cimitirelor. Unii deranjaţi de servirea ce lasă de dorit. Mai ales în privinţa băuturilor. “Da mie nu mi-aţi dat vin!” . De ce atîta chinuială? Simplu. Aşa se face.

Şi cînd credeai c-ai scăpat, vine şi parastasul peste nişte zile sau ani. Şi atunci, te trezeşti iar în biserică, săltînd cu o mînă sus-jos o farfurie de colivă, cîntată iar de un popă afon. Asta în timp ce simţi că de cealaltă mînă te-a apucat cineva şi te zgîlţîie uşor. Te întorci să afli ce vrea persoana şi vezi doar un şir de babe înlănţuite una de alta. În frunte cu aia care te ţine pe tine şi-ţi face semn din cap să fii atent la colivă. Mai are rost să întrebi? Ştii deja singur de ce. Pentru că aşa se face!

mortuconfortu

sursa foto

8 Comments

  1. fata veselă

    Pe măsură ce citeam îmi aminteam de toate experiențele mele. Râdeam de multele semne de întrebare pe care le aveai dar și de trăznăile mele. Știi că la un priveghi am făcut atâta bășcălie, decedata plăcându-i viața și umorul, de am oripilat toată asistența de pe lângă noi. Erau nedumeriți, noi ori bocim ori am înnebunit de râdem în așa hal? De durere, bineînțeles.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Mvai, ce ruşine, dar nu aşa se face… 😉

      Reply
  2. racoltapetru6

    E nevoie de pasiune și har pentru a participa la ceremonia înmormântării și apoi la pomeniri. Plus credință necondiționată și multă răbdare. Calități pe care le au mai mult bătrânii și cei cu un picior în groapă.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Aşa o fi. Dar unii reuşesc s-o facă altfel. Ortodoxismul se încăpăţînează într-o variantă groaznică.

      Reply
  3. dede cati

    Si eu m-am uitat in spate cand m-am simtit apucata de maneca :)))) .Pe ideea ca ce naiba are ala cu mine :))) Nu am fost la prea multe inmormantari ,iar atunci cand am fost am facut la fel ca tine ,am urmarit atenta si curioasa ,tot repertoriul popoi-ului ,dar si al aluia care mie imi parea a fi dirijor de cruci si de aminuri .Mai si nu-mi plac pomenile de nici o culoare …nici cele electorale nici cele de inmormantare.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Da uite că n-ai ce-i face. Că moare mortu de foame pe lumea ailaltă sau politicianu de pofta puterii pe lumea asta.

      Reply
  4. calinakimu

    Cerebrarea morții este o chestiune individuală. Din păcate cei dragi(?!) nu vor renunța să se agațe de nevoia de a-și promova egoismul. Mortul moare parcă…doar ca să le facă lor în ciudă, să le mai ia o cârjă, o speranță, un motiv de care se tot agață în marșul forțat în spre propria moarte. Nașterea și moartea sunt solitare…Faptul că ne ajățăm unii de alții nu este un semn de iubire, cât este nevoia de securitate, a fricii de a rămâne pe propile picioare. Biserica profită din plin de teama funciară și nejustificată de moarte. Subiectul este mult mai amplu decît pare…

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Am văzut că există fel şi fel de celebrări. Dar ca ale noastre, mai rar.

      Reply

Leave a Reply to racoltapetru6Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.