Sunt un neaghesmuit

Acum vreo cîţiva ani, pe 3 ianuarie, stăteam şi eu ca tot omul pe canapea, tolănit stil Bundy. Rîgîind discret şi total aleator despre cîrnaţi, sarmale sau salată boeuf. Şi dată fiind ora înaintată, undeva între 7 şi 8 seara, moţăiam uşor, cu gîndul la modelul de lopată cu care să învîrt milioanele de euro pe care urma să le cîştig în anul ce abia începuse.

Şi cînd mi-era picoteala mai dragă, hop nişte bubuieli în uşa de la intrare. Combinate sincron cu ding-dongul continuu al soneriei. Trezit brusc din amorţeală, am rămas o clipă blocat. Crezînd că m-am teleportat undeva în trecut, în copilărie, pe timpu lu nea Nicu, cînd astfel de manifestări erau însoţite şi de ţipătul isteric al administratoarei de bloc:

• – Au venit buteliiiileeeee!

Am sărit din pat şi m-am înfipt cu ochiul în vizor. De parcă aş fi putut vedea ceva. Uitînd mereu că becul de pe casa scării era unul de lanternă şi singurul lui scop era să reuşeşti poziţionarea în faţa uşii care te interesa. Urmînd apoi ca prin instinct, miros, antrenament şi pipăieli repetate să reuşeşti băgatul cheii în yală.

Am auzit imediat din întunericul de afară o voce care tuna:

• – Părintele cu botezul!

Sincer, pe moment, în toată buimăceala aia şi ţinînd cont de data din calendar, singurul gînd ce mi-a venit a fost că cineva îşi boteza copilul acasă, unde erau condiţii mai umane decît în biserică. Şi am crezut că a greşit apartamentul. Aşa că am întrebat prin uşa întredeschisă:

• – Botezul cui?
• – Al domnului! a tunat din nou vocea care deja începea lălăiala sinistră, intrînd în apartamentul vecin.

A urmat apoi firesc, căzutul fisei şi, cîteva aminuri mai încolo, stropeala de rigoare. Despărţindu-ne în final prieteni.

Între timp ne-am mutat şi, în noua parohie, am băgat de seamă că popa îşi anunţa venirea în scris, pe uşa de la intrarea în bloc. Cu dată şi interval orar. Profi, ce mai! Credinţă cu bussiness plan şi meeting-appointment.

M-a prins odată în bătătură cu un botez de domn, prilej cu care a ajuns în cele mai îndepărtate colţuri ale apartamentului. De parcă necuratul fix acolo s-ar ascunde. S-a vînturat popa peste tot, a intrat şi prin băi, a zăbovit ceva mai mult în faţa unor tablouri pe sticlă şi, în final, lipindu-mi oarecum forţat pe buze crucea, deşi încercam doar o semiatingere cu nasul, a concluzionat exact cum trebuie de Bobotează:

• – Da frumos aţi mai amenajat la dumneavoastră!

A mai trecut el o dată cu nu ştiu ce prilej şi cred că l-am şocat cînd, la plecare, i-am strîns doar mîna fără a-i mai lăsa bacşişul aferent. Dar de la un timp, ceva s-a întîmplat. Nici nu mai găsesc anunţurile la uşă. De Crăciun bătea prin uşi pe la 10 seara, dar deja dădusem drumul la cîini şi i-am zis pas. Iar ieri am găsit pe uşa blocului lipit un petecuţ de hîrtie pe care cineva scrisese de mînă, cu pixul: “Azi vine părintele cu botezul” Nu tu dată, nu tu oră, nimic. La cîte blocuri sunt în jur, mă gîndesc că a fost un fel de pedeapsă pentru cel ce a scris textul ăla. O treabă nasoală care sigur s-a încheiat cu ceva de genul: “Tu-ţi psaltirea ta de paracliser! De 100 de ori să scrii biletul ăsta!”

Ideea e că seara, după ce am ajuns acasă n-a mai bătut nimeni la uşă. Că m-o fi ocolit expres, c-o fi venit mai devreme, nu ştiu. Aşa că am scăpat nebobotezat anul ăsta. Da să dea dracii dacă simt vreo diferenţă!