Îmi plac animalele. De mic copil. Şi mi-a şi păsat de ele. Că nu de puţine ori mă luam la harţă cu cei de la bloc, care-şi exersau apucăturile sadice pe bietele animale ce se lăsau prinse. Amăgite de un “pis-pis” sau o feliuţă de salam, ce le erau un fel de ultime dorinţe împlinite înainte de condamnarea la moarte.
Ai mei n-au fost genul ăla cu: “Nu pune mîna că iei purici!” cînd mă aplecam spre cîte-un maidanez. Dar nici nu suportau ideea animalului în casă. Şi singura concesie făcută, a fost un banal acvariu cu peşti. Dar cît de mult de poţi ataşa de un xiphor sau un guppy?
Poate că pe undeva mi-a rămas şi mie sădită în cap aceeaşi idee legată de habitatul optim pentru un animal de companie. Dacă e să stai la casă cu curte, e numai bine. Şi pentru tine şi pentru animal. Nu ne chinuim unul pe celălalt. Şi cum am stat toată viaţa numai la bloc…
Am avut doar o scurtă perioadă o pisică. Una pripăşită din curiozitatea proverbială pe balconul nostru de la parter. A fost genul ideal (pentru mine) de prietenie om-animal. Sărea balconul doar pentru masă şi eventuale reprize de mîngîiere. Restul timpului, afară în zona de grădină dintre blocuri. M-am trezit şi moşind la ea vreo 4 pui care, imediat ce au putut sări singuri balconul, şi-au găsit rostul în lume. Asta fiindcă refuz să-i decid animalului viitorul firesc şi natural, doar pentru propria-mi plăcere şi un mic acces de egoism. M-am gîndit întotdeauna cam cum ar fi pentru mine să vină unul să decidă că mi-ar sta mai bine fără…
Apoi, într-o zi, un vecin mi-a arătat-o într-un colţ de grădină. Otrăvită (cred, fără a avea dovezi) de o vecină “binevoitoare”, care mi-a făcut scandal şi credea că din cauza pisicii pripăşite în balconul meu de lîngă cel al ei, are probleme în a rămîne însărcinată.
Acum, locuind undeva la etaj, am revenit la partea cu imposibilul relaţiei. Deşi jindui des după animăluţele de pe la pet-shop-uri sau abandonate de pui, chelăcăind pe străzi. Unde mai pui că e şi partea cu programul de lucru care ne face duşi de acasă mai mult de jumate de zi. Plus vacanţele, tabieturile… Poate că unii mă vor acuza că nu-mi pasă suficient dacă gîndesc aşa. E posibil. În fond, dragoste cu sila nu se poate.
Am văzut de curînd un film. Şi undeva, în plan secundar acţiunii, o întrebare mi-a dat ghes. O familie de pensionari aveau o căţeluşă. Bătrînă deja, pe final de viaţă canină. Şi dusă la veterinar pentru o afecţiune bruscă, au descoperit că era suspectă de o vătămare a unei vertebre. Costul unei simple tomografii de 1000 usd, l-a dat pe spate pe el. 1000 de dolari !? Dar asta nu era nimic. Partea şi mai şi, abia urma. Pentru că veterinarul le-a propus o intervenţie chirurgicală pe coloană, cu şanse de supravieţuire de 60-40%, care costa 10.000 de dolari. Mă rog, nu vă spun decizia lor, merită chiar să vedeţi filmul. Deşi subiectul principal nu e despre animale.
Dar întrebarea rămîne: În condiţiile în care nu prea te-ar da banii afară din casă, ai fi dispus să dai pentru animalul tău (bătrîn, tînăr, nu contează) 10.000 de dolari pentru o operaţie? Sau hai, nu dolari, că suntem în Ro. 10.000 de lei. De ăia noi, să n-avem discuţii.
sursa foto
Consider că nu doar noi oamenii avem nevoie de animale de companie, animalele la rândul lor au o asemena nevoie, mai ales că ne-am luat obligația dpmesticirii acestora. Am 4 câini…toți cu probleme. Recunosc ca in mare parte acestea au mai mare nevoie de mine, decât eu de ele. Unul a fost parasit și aruncat afara din gospodărie, altul era prea mic să se hrănească singur, altul nu am putut să-l dau după ce a fătat cățelușa mica, care s-a făcut mare, iar ultimul a fost gasit de fata mea in noiembrie,acum 2 ani, plângând de mama focului în zăpadă, având 3-4 zile si un picior din spate mâncat de șobolani. Acum este un câine cu personalitate, care are o inimă neânfricată. Atât de neânfricată încât acum este bandjat și la celălalt picior din spate, având mușchiul rupt în urma disputelor cu ceilalți câni. Este drept că pusul copcilor și operația la picior m-au costat sume modice, daar aș fi dat cât aș fi putut , ca să-l văd sănătos.
Sumele “modice” cum spui, nu intră în discuţie. Că aşa nimeni nu se încurcă în ele. Era vorba de nişte sacrificii semnificative.
Recunosc că n-aș da o sumă atât de mare pentru a salva un patruped. 🙁
Eu mă tot mir întrebîndu-mă ce naiba poate fi atît de scump la o operaţie.
Oare doctorii veterinari iau spaga ??? Daca as fi ” bilionara ” ,in $ ,cred ca da .Dar cum nu sunt ,atunci cu siguranta nu . As opta pentru o injectie . De cand a murit pisica ,a mai ramas vecina gravida :)))) ???
Nu prea cred că merge cu şpaga acolo. Că doar dacă vreau găsesc un alt animal pe drumul înapoi către casă.
De vecină, nu mai ştiu nimic. Că ne-am mutat de acolo la scurt timp după eveniment.
Cumva, deși n-am trecut de multișor pe la tine, ne-a purtat gândul spre același subiect. Prietenii noștri cu mai multe picioare și coadă.
Serviciile medicale veterinare costă atât de mult în privat pentru că se pornește de la premisa că oamenii care își permit un animal de companie ți permit și să-l îngrijească. Ceea ce nu e totdeauna adevărat.
O bătrânică nu lipsită de posibilități îi cumpăra motanului ei direct de la doctor niște vitamine de 120 lei cutia. Mi-a fost imposibil s-o conving că aveau strict aceeași compoziție ca niște polivitamine pentru copii. Cred că e un mic șantaj sentimental. Poate chiar unul mai mare.
Am zis eu că n-ai mai dat pe-aici. Că nu ieşea socoteala la vizitatori. 1-2-3…pauză.
Bătrînica voia să aibă sufletul împăcat că făcuse tot ce ţinea de ea. Asta în caz că. Plus că venea de la domnu doctor. Şi ce spune el sau popa, e sfînt.