Panama Pampers

Pînă acum două zile, întreaga lume părea în regulă. Un atentat ici, o detonare în public dincolo, mai o barcă cu imigranţi ajunşi cu bine la ţărmul făgăduinţei, mai o gargară cu brexit. Chestii de-astea simple, care pînă la urmă dau culoare vieţii. Şi pentru că din paletar se pare că lipsea culoarea maro, cineva a decis că e numai bun momentul pentru o tuşă groasă, care să completeze, oarecum ciudat, rogvaiv-ul.

Scandalul internaţional a lovit scurt. Exact ca mirosul dintr-un pampers plin, la momentul schimbării. Şi exact ca în realitate, nu ţine cont de nasurile care-i simt efectul. Nu contează că sunt de la capete încoronate, preşedinţi şi prim-miniştri de ţări, bănci importante, oameni de afaceri pînă acum respectabili, politicieni veroşi, sportivi sau actori celebri. Şi, de parcă mirosul n-ar fi fost suficient, încep să se vadă şi dîrele care se scurg întinse peste tot, ca dintr-un scutec de proastă calitate ce n-a putut reţine mizeria, aşa ca în reclama de care toţi s-au lăsat convinşi.

Unul cîte unul, toţi favoriţii sorţii încep să apară în lumina reflectoarelor şi a tirurilor de întrebări, aşa cum sunt de fapt: nişte copii sinistre ale celebrului Harpagon. Schimonosiţi de singurul lor dumnezeu la care se închină: banul.

Mulţi vor putea spune, fără să mintă, că au făcut totul legal. Că n-au avut nimic de ascuns. Poate doar cei din sfera politicului vor trebui să dezvolte puţin nişte diferenţe de nuanţă. Că una e să spui: “Poporul trebuie să înţeleagă că e criză şi chiar e nevoie de un sacrificiu colectiv şi nişte taxe proaspete” şi fix alta: ” Alo, domnu Fonseca? Aş dori şi eu un offshore micuţ. Cu vedere la canal dacă se poate.” Mă rog, aici vorbim de cei din ţările unde chiar contează opiniile exprimate public. Şi nu acolo unde e nevoie de furci şi topoare agitate în piaţă pentru o demisie sau unde un simplu comentariu se poate premia cu excursii subite la rudele din Siberia.

“Oamenii de afaceri” vor da vina toţi pe fiscalitatea tîmpită din ţara de baştină, care le pune cuţitul la gît şi le ia toată agoniseala. Aia făcută de cele mai multe ori speculativ, pe spatele mulţimii. Obligată să accepte oferta pentru că, datorită monopolurilor, “peste tot e la fel“. Să fim serioşi, dacă ar fi după el, niciun om de afaceri din lumea asta n-ar da de bunăvoie un cent la stat. Darămite nişte procente. Iar pe principiul “Dacă tot am mult şi-mi ajunge pentru 7 vieţi, de ce să nu am şi pentru a noua?”, se pare că, oricît de bine gîndită, stimulativă şi încurajatoare ar fi, fiscalitatea devine tîmpită în orice ţară, imediat ce ai acumulat 1 milion de dolari. De ce e peste tot la fel şi nicio ţară importantă nu se transformă în “paradis fiscal”? Simplu: în paradis nu pot ajunge toţi necredincioşii.

Acum, dacă ne ajută Alah şi mai ia şi el o pauză, jurnaliştii vor cerne sita în căutarea “diamanetelor sîngerii”. Alea pentru care, o lume de sclavi, sapă zilnic peste tot. Cei de la ziarul care a aprins fitilul, ştiu că stau cu curul pe comoară. Una de presă. Dar şi pe-o bombă în acelaşi timp. Pentru că, la cîţi bani sunt aici în joc, motivele pentru care i-am mîncat deja coliva de-un an lu bietu Charlie sunt fix puţa păpuşii.

Ce vom cîştiga noi, oamenii obişnuiţi, din tot acest mis-en-scene bine orchestrat de cei interesaţi? Absolut nimic. Vor lua unii un Pulitzer pentru jurnalism, se va turna un film la Hollywood cu şanse de Oscar (bănuiesc că deja se fac audiţiile de casting) şi cam atît. La urma urmei, ce poţi face cu un pampers folosit? Îl arunci la gunoi şi stai cu ochii pe promoţiile de la Metro. Ideea e să avem cururile uscate şi curate. Poate aşa vom prinde şi noi un loc în Paradis. În ăla de sus. Că astea de jos sunt pline ochi. Cu rahat.

foto