Despre cîini şi pisici

În jurul blocului în care am copilărit, am avut întotdeauna pisici. Vecinătatea acestuia cu piaţa centrală, unde rămîneau mereu surse de hrană şi siguranţa relativă dată de o curte interioară, au dat zecilor de generaţii de mîţe sentimentul cîntat de Tudor Gheorghe şi adaptat corespunzător: “acolo este ţara mea şi neamul meu cel pisicesc, acolo eu să mor aş vrea, acolo vr(mi)eau eu să trăiesc!”

Nici iernile geroase, nici traficul dens al maşinilor dintr-o zonă aglomerată de piaţă, nici haitele de cîini care mai trec pe acolo şi nici măcar sadismul unor copii care găseau distractivă omorîrea lor în fel şi chip nu le-au determinat să-şi încheie socotelile din zonă şi plece spre alte zări, deşi mureau pe capete.

Mulţi ani am convieţuit împreună, oameni şi pisici, fără probleme. Care aducîndu-le resturi de mîncare, care vorbindu-le superior cu cîte un “Zît!”. Şi singurele momente mai delicate erau acele două-trei nopţi toride de vară, cînd te mai trezeai în toiul nopţii cu un concert de miorlauri cauzate de cotîrleală. Dar şi atunci, un cartof bine ţintit de la balcon întrerupea concertul şi le făcea să cînte la alte mese.

 Au trecut anii. Mulţi dintre locatari au murit, alţii s-au mutat, au venit unii noi. La fel şi pisicile. Şi pentru că la vremuri noi apar oameni noi, aceştia vin şi cu obiceiuri noi. Descoperind brusc că prezenţa pisicilor în peisaj e deranjantă. Rău de tot. Acuzîndu-le ba că se tolănesc la soare şi le zgîrie maşina, ba că numărul lor, undeva între 7 şi 10, le zgîrie retina. Şi s-au găsit repede vinovaţii. Maică-mea şi încă două vecine din bloc. Cele care-şi împart mila, singurătăţile şi turele de dat mîncare mîţelor.

Nu contează că nişte pisici n-au cum să deranjeze. Nu-şi apără teritoriul, nu muşcă, nu fac mizerie – ba chiar şi-o ascund singure, nu atacă omul – ba chiar fug din calea ta la orice încercare de apropriere. Ideea e să arăţi că poţi fi cîine chiar şi dacă eşti om. Să faci ceva în sensul să le găseşti un loc la vreun adăpost, nici vorbă. Să le ignori? E prea mult. Mai bine faci o sesizare la poliţie. Plîngîndu-te de “babele nebune” care hrănesc mîţele.

Şi poliţia, ce să facă? Doar e poliţie. Lasă deoparte cazurile simple cu interlopii oraşului şi vine glonţ să sune la uşa maică-mii. Şi după ce o legitimează, o pun în temă şi-i transmit oficial:

  • – “Vă rugăm să nu mai daţi mîncare la pisici că se supără vecinii!

Mare noroc a avut maică-mea la auzul acestui sfat că avea cuierul la îndemînă lîngă uşă. Că altfel ar fi căzut în fund de la atîta penibil al situaţiei. Şi a mai apucat să-i întrebe pe cei doi vajnici apărători de lege, de ce nu face ceva primăria, dacă tot i-a trimis să rezolve problema cu mîţele? De ce nu le duce la un adăpost?

Se pare că răspunsul a fost mult prea greu pentru organe, pentru că tot ce au putut spune a fost un: “Ăăăăă…” în timp ce plecau spre apartamentul celeilalte pîrîte. Să-i arate şi ei cît de simplu poţi fi ridicol în uniformă. Fiind foarte atenţi ca, la plecare, să nu-i ajungă din urmă urarea de despărţire. Aia cu: “Stuchi-v-ar mîţele!

cats-and-dogs

foto

4 Comments

  1. calinakimu

    În țara în care administratorii doar fură, când aceștia nu pot gestiona nevoile minimale ale oamenilor comunității, grija pentru soarta animalelor din urbe, este un subiect…desuet, cu toate că se adaugă la mulțimea frustrărilor. Nici o grijă, mămăliga, chiar când explodează face : fîîîîîs. Ca un pârț de bunicuț.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      În cazul de faţă nici măcar nu se ceruse ajutorul cuiva. Lumea se descurca cu resurse proprii. Mi s-a părut doar penibilă aflarea în treabă a autorităţilor.

      Reply
  2. racoltapetru6

    Eu zic că de vină-i reclamantul. Organele își fac doar datoria, că așa scrie la lege. 😉

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Eu zic că de vină-s panaramele alea de mîţe care bagă vrajbă-n oameni 😉

      Reply

Leave a Reply to racoltapetru6Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.