Moartea joacă la pariuri

Aseară a murit un fotbalist pe teren. Nu e nici primul şi, din păcate, nu va fi nici ultimul. Va urma sigur o anchetă şi, inevitabil, sabia lui Tolontan care, după toate probabilităţile, va încheia iar un harakiri, cu onorurile aferente unui secundant, gata să-ţi curme chinul.

Cînd mori subit, la 26 de ani, mai ales după o viaţă sportivă, semnele de întrebare lăsate în urmă sperie şi îngrijorează. Mulţi au sărit deja cu degetele arătînd către sistemul medical de la noi. Ăla care, cu fiecare zi ce trece, ţine să ne arate că tratamentele naturiste, cu foi de varză, ceai de spînz şi descîntece de babe, ţi-ar putea aduce mai multe şanse să scapi cu viaţă decît dacă te internezi într-un spital, unde cred că pînă şi gîndacii din saloane sunt acolo doar pentru că o firmă de casă avea ceva de cîştigat de pe urma lor.

E foarte posibil ca şi în acest caz vina să fie tot în curtea celor care ar trebui să-ţi acorde primul ajutor. Dar chiar nu poţi fi sigur 100%. Sunt şi momente în care organismul uman refuză să acţioneze cum scrie în tratatele de medicină. Sunt mii şi mii de cazuri cînd mori pe patul de spital cu toate aparatele pe tine şi medicii roind în jurul tău, la fel cum sunt şi cazurile în care cazi lat în casă şi te trezeşti din leşin singur, fără niciun ajutor. E doar o chestiune de aritmetică simplă aplicată zilelor pe care le-ai “avut”.

Nu vom şti niciodată cum ar fi fost dacă aveam o ambulanţă cu de toate la faţa locului şi n-am mai fi vorbit acum la timpul trecut despre tînărul Ekeng. Pentru că, în astfel de cazuri,  orice medic specialist vorbeşte doar despre şanse de supravieţuire  şi nu despre certitudine. Şi stau mărturie alte momente similare, din ţări în care sănătatea chiar contează nu doar în vorbe ci şi în realitate, unde ambulanţele chiar nu au pe unde pătrunde în suprafaţa de joc.

Sportivul a murit în timpul programului de lucru iar ITM-ul va constata fără dubii acest fapt. Omul muncea legal, cu contract. Deci clar moartea sa va fi încadrată ca şi accident de muncă. Urmează întreaga procedură de analiză a evenimentelor din urmă. Undeva, la ora asta, un doctor de medicină sportivă poate că are deja un tremur la chiloţi. Întrebîndu-se dacă EK(en)G-ul chiar a fost pe bune sau doar o formalitate la dosar, că doar e băiat tînăr şi sportiv, care trebuie să facă bani.

Pentru că, în final, dacă vom mărunţi problema, aici se va ajunge. La bani. La goana nesfîrşită după aceştia. Ignorînd orice semnale şi riscuri la care sunt supuse organismele umane aruncate în lupta asta fără discernămînt pe alocuri. Fotbalul nu mai e de mult un sport. E o industrie ca oricare alta. Una globală, de multe zeci de miliarde. Una în care jucătorii au preţ şi sunt doar nişte mărfuri schimbate de colo-colo de importatori-exportatori aflaţi în goana după profit. Obligaţi de contracte să-şi împingă toate limitele fizice dincolo de maximum. Şi asta pentru că s-a ajuns să se inventeze fel şi fel de competiţii care te obligă să joci la fiecare două-trei zile. Campionate, ligi, cupe şi cupiţe, turnee pentru regi şi împăraţi. Biciuiţi mereu de “investitorii” care vor performanţă maximă. Indiferent de condiţiile de vreme. Indiferent de oră. Totul a ajuns doar o chestiune de sharing şi rating TV. Nu mai contează că joci la ora 14, în soare la 50 de grade sau iarna la minus 15, cînd niciun cîine n-ai da afară din casă. Vrei bani? Joacă băiete!

Poate că mulţi vor spune că asta face parte din riscurile meseriei. La urma urmei, e una la fel ca oricare alta. Mai ales că o şi practici cînd eşti tînăr şi neliniştit. Veşnic aflat în foame de bani, cînd nu realizezi pericolele. Ideea e că s-a ajuns mult prea departe. Şi nu realizăm acest lucru decît în cazul producerii unor astfel de tragedii. Nu realizăm că dacă se dublează numărul de meciuri, automat s-au dublat şansele de a te da cap în cap cu altul, de a rămîne paralizat pe viaţă sau de a-ţi forţa inima şi mai mult decît poate duce.

Privită din mai multe unghiuri, problema arată diferit.

La nivelul terenului, nu poţi avea mari pretenţii de la inconştienţa tinereţii şi, în multe cazuri, a lipsei de carte.

Din tribune e doar un spectacol care impresionează de multe ori pînă la lacrimi. Fie că acestea sunt de bucurie, de tristeţe sau uneori, de moarte. Un spectacol ca un drog de care lumea nu se mai satură, asigurînd cererea din piaţă, indiferent de cît de saturată ar fi.

Iar de acolo de sus, din lojele superioare ale “investitorilor”, totul e doar un proces de producţie. Unul pe bandă rulantă care să asigure profitul înzecit. Nu contează suprasolicitarea. Nu contează improvizaţiile. Bani să iasă. În rest, la naiba! Sunt o groază de peluze rămase nebotezate.

Undeva, acolo sus sau jos, Moartea zîmbeşte satisfăcută. A pariat, ca de obicei, pe lăcomia şi prostia noastră. Şi tot ca de obicei, cîştigă întruna. Ieri a pariat pe negru.

ruleta13

foto

10 Comments

  1. calinakimu

    Goana nebună dipă câștiguri, în care competiția devine tot mai aspră, tot mai nemiloasă, tot mai …mortală, invariabil se ajunge la această extremă. Mor oameni de epuizare, după ce își iau mai multe servicii, mor oameni pe teatrele(ce nerușinare) de război, tot pentru bani, mor în atacuri teroriste, instigate de( IN)culte religioase…și viața(?!) merge înainte. Oare?!

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Am vrea să credem că aşa ceva nu e normal. Dar, din păcate, este.

      Reply
  2. gheo

    Foarte bine punctat, goana după bani! Cică ăsta e capitalismul! Si ca să dau o notă mai comică tagicei întîmplări, Arafat e devină!

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Trebuie găsit ţapul. Aşa cere legea.

      Reply
  3. racoltapetru6

    Întotdeauna se caută un vinovat, dar puțini sunt cei care recunosc că banul e acela. Omul face orice pentru un venit bun, mai ales dacă are o familie de întreținut, chiar dacă are probleme de sănătate. Dacă ar fi fost bruscat de vreun jucător, acesta era sigur un țap ispășitor.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Fiind vorba de un sport de contact, fiecare îşi asumă eventualele pagube. Nu cred că fotbalistul ăla, Neşu, care a rămas paralizat pe viaţă fiindcă un coleg a căzut la antrenamente peste el poate să-l acuze pe ăla de ceva. Oricum e posibil ca cel “vinovat” să fie chinuit de conştiinţă toată viaţa.

      Reply
  4. Renata Carageani

    Tare finalul, krantzulino! Ai stil, bre. Asta, literaricește vorbind.
    Cât despre fapte… O să rămân doar la ipoteze. 1- poate că băieții ăștia care fac atâta efort se dopează cu chestii oculte, care nu-s pe lista interziselor. Kiturile de analize sunt concepute pentru identificări punctuale. 2 – există sindromul morții subite și la adulți, nu doar la sugari. 3 – un ekg poate să arate impecabil acum, și peste 5 minute dai colțul.
    Înclin să cred, totuși, că echipajele ambulanțelor care stau la marginea terenului n-au starea de spirit necesară intervenției. Cred că sunt setați pe ”dacă, PRIN ABSURD, se întâmplă ceva…” Exact așa apar cuvintele alea în mințile lor: cu majuscule. Adică N-ARE CE SĂ SE ÎNTÂMPLE! Și sunt luați ca din oală când absurdul se petrece.
    Am vorbit cu o doctoriță care, în mod normal, ar fi trebuit să le ia apărarea colegilor de breaslă. N-a făcut-o. Arareori ridică din sprânceană a neîncredere, când e vorba de actul medical.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Adevărul e că, din punct de vedere statistic, asemenea evenimente sunt atît de rare încît chiar nu prea ştii cum să te comporţi la momentul ăla. Şi asta pentru că, din fericire, nu prea ai cum să acumulezi experienţă. Iar cînd e să se întîmple, mergi ghidat de instinct. Exact cum au făcut şi alţii la case mai mari, aşa cum am văzut pe youtube în nişte compilaţii cu cazuri similare.

      Reply
  5. Laura

    M-a luat un fior rece din călcâie și până la ultimul fir de păr din creștetul capului când am citit ultima frază.

    Eu nu mai am nimic de zis că s-au zis prea multe și prea fără rost. Sunt complet paralelă cu sportul și mai ales cu fotbalul. Dar când am văzut imaginile, am plâns. Am plâns când am văzut un om neputincios cum se zbate să respire și niște dezorientați roind în jurul lui, fără să-l atingă. A murit cu public și spectatori, a murit cu zile. Că oricine, la 26 de ani, mai are zile. Poate că o inimă atât de tânără ar fi reacționat bine la resuscitare, poate că avea probleme sau poate că avizele medicale s-au dat așa, ca să fie, între o pauză de cafea și un Solitaire. Nici nu mai contează. Când copilu ăla a căzut în fund și apoi pe spate, gata să se ducă, nu mai conta dacă medicul care i-a făcut EKG-ul l-a făcut la mișto. Nici dacă luase vreo amărâtă de pastilă interzisă. În momentul ăla, în clipa aia dintre viață și moarte, singurul lucru care conta era viteza de reacție a celor din jur. Care… l-au întors pe-o parte. Și-atât.

    Subliniez, din nou: e MUSAI să știm, toți, măcar o fărâmă de prim ajutor. Iar sportivii cu atât mai mult.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Cum spuneam, nu cred că vom şti vreodată cum ar fi fost dacă toate mergeau şnur. Măsurile de prim ajutor îţi cresc doar şansele de supravieţuire nu-ţi şi garantează aceasta.
      La rece, pare uşor. Dar în momentele alea există şi riscul să te blocheze şocul şi chiar dacă ştii ce e de făcut, rămîi paralizat.
      Cît despre priceperea celor care ar fi trebuit să intervină, ce să vorbim? Poate că astea sunt rezultatele unor examene luate cu copiat, unei angajări pe bază de nepotism, etc. Acelaşi lanţ al slăbiciunilor. Unul care se strînge uşor în jurul gîtului nostru.

      Reply

Leave a Reply to calinakimuCancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.