Acum fix un an pe vremea asta, cînd grecii aruncau cu farfuriile în capul reformelor impuse de iluminații Bruxelles-ului, cîntînd în cor, după referendum, ceva pe modelul ”Piți, Piți, Piți, lasă-neeee!”, întreaga Europă stătea ca pe ace. Morfolind de zor batista aia plină deja de transpirațiile reci, date de răspunsul imprevizibil al întrebării: ”Ce facem, dragă, cu mitocanul?”. S-au întors pe dos toate variantele, de arătau mai ceva ca paltonul unui boschetar. S-a făcut ocolul pămîntului de 10 ori cu kilometri de calcule. Bursele arătau ca dinții babei iar brokerii căutau sfoară-n țară. Și în final, de voie sau mai degrabă de nevoie pentru ce avea să urmeze, durerea în cur a grecilor pentru un stil de muncă impropriu lor, a fost din nou atenuată de noi supozitoare cu euro. Înfipte cu delicatețe de asistentele venite în grabă de la Banca Europeană.
Au mai mîrîit puțin doctorii ăia mai importanți, pe motiv că, cu toate cheltuielile făcute pentru tratamentele astea preferențiale, riscă să nu-și mai poată schimba modelul la yacht, dar în final a rămas tot așa. S-au mai strigat două lozinci despre unitate și stabilitate și gata. Problema avea deja cruce și toți mîncau fericiți din coliva Grexit-ului. Cel ce a rămas doar o noțiune demnă de Wikipedia, care să le aducă aminte grecilor despre perioada cînd cardurile erau folosite mai mult pentru a întinde margarina pe pîine iar băncile le arătau limba prin geam.
A urmat apoi valul de emigranți. Unul care acum pare să fi fost oarecum planificat dar apoi scăpat de sub control și gestionat în genul Aventurilor lui Habarnam. Un val ce le-a demonstrat grecilor, pe modelul parabolei cu evreul dus la rabin, avînd o problemă legată de condițiile din spațiul locativ, că se poate și mai greu și că toate în viață au un preț. Numai că, surpriză, grecii au mers pînă la capăt cu povestea. Și, încet-încet, au scos din casă tot cățelul și purcelul. Deschizînd larg și porțile ce dădeau spre pășunile proaspăt tunse ale cluburilor de lorzi, mari amatori de golf, ce-și pufăiau liniștiți pipele, conversîndu-se cu plictis despre ceață, șofatul pe stînga și ploaia din Spania.
Iar rezultatele s-au văzut imediat. Terenul, altădată verde crud, a devenit brusc negru. Epuizînd cu rapiditate calmul englezesc al jucătorilor ce s-au trezit cu mult mai multe găuri decît cele 18 regulamentare ale unui joc normal. Și cum un gentleman n-o să te înjure niciodată trimițîndu-te de unde ai venit, problema s-a tranșat elegant. Iar lorzii și-au suflecat perucile penibile, alea cu care se pare că se încăpățînează să judece chestiile importante și au hotărît să-și scoată terenurile din CAP-ul numit UE. Considerînd pesemne că prea băgau bani, în timp ce alții, la adăpostul nopții, tot ieșeau cu căruțele pline din cîmp.
Nu se știe deocamdată dacă decizia luată e bună sau nu. E încă un sentiment general de uluială. Și aproape că nimănui, indiferent de tabără, nu prea-i vine să creadă ce s-a întîmplat. Iar lumea stă nedumerită, ca la orice premieră. Așteptînd reacțiile de final ale celor care au înțeles filmul. Deși, pe undeva, sunt ușor de anticipat. Dar ce pretenții mai poți avea din partea unora care-și omoară propria armată, obligînd soldații să poarte o juma de metru de blană de urs pe cap la 40 de grade?
Acum, ce-o fi o fi. Cu Dumnezeu înainte! De-un singur lucru mă tem. Dumnezeu salvează doar regina. Restul, va trebui să ne descurcăm fiecare cum putem.
