Ferește, că pătează!

E greu de crezut că dacă ajungi prima dată la Roma, o vei face, conform sugestiilor de pe Booking.com, pentru viața de noapte, pentru a cunoaște oameni sau, mai nou și complet kinky dacă îți reușesc sinapsele, pentru a găsi Pokemoni Go. Te duci clar să caști ochii la tonele de piatră și marmură, care, sub diferite forme, dimensiuni, pictări și grade de eroziune spun și acum o poveste ce se întinde pe mii de ani. Și bineînțeles, după ce te saturi sau pur și simplu vrei să mai scapi de soarele ucigător de afară (dacă ai avut nefericita inspirație să ajungi acolo în iulie-august), să intri în muzeele aflate la tot pasul. Toate pline ochi cu chestii, care mai de care mai căscătoare de guri pentru o numărătoare sumară a plombelor făcută de cei din spatele camerelor de supraveghere.

Așa că, în căutarea lupoaicei originale și originare, am mai bifat un punct pe hartă și am intrat la Capitolini. Înăuntru, plăcut, răcoare, liniște. Doar scîrțîitul penibil și enervant al adidașilor mei cei noi de la fiecare pas (căra-i-aș șuturi în cur cu ei fabricantului care cică i-a testat), mai tulbura somnul pietrelor funerare, explicative sau laudative expuse la subsol. Unele care m-au dus cu gîndul la blogării antichității.

Apoi, dintr-o dată, un zumzet de voci s-a făcut auzit din capătul culoarului pe unde intrasem și noi. Apropiindu-se cu viteză de locul unde ajunsesem, am putut observa un grup de persoane ce părea unul oficial. Toți la costum, cravată și rochițe office. Inclusiv fotograful, un nene bondoc și destul de în vîrstă care alerga înainte pentru a se opri apoi preț de o secundă și a apăsa declanșatorul unui aparat foto profesional ce imortaliza o trecere.

N-am dat mare importanță momentului pînă cînd am ajuns la etaj. Acolo unde, abia intrați întruna din sălile cu un milion de sculpturi cărora le căutam legenda, am fost dintrodată interpelați de o doamnă supraveghetoare. Una care, cu o privire disperată și oarecum uimită de prezența  a 4-5 vizitatori în acea încăpere,  a întins brațele și ne-a mitraliat un ”Scuzi prego” urmat de un val vîrtej de cuvinte din care am înțeles, cu ajutorul mîinilor, ceva gen: ”Hai, ușcheala, că e cineva într-o vizită privată!”

Așa că ne-am trezit oarecum împinși ca oile la strungă și scoși din camera imensă pentru a lăsa cale liberă aceluiași grup cu care ne-am intersectat și la subsol. Unul care cică era în vizită la muzeu. Mă rog, vizită e un fel de a spune, cînd te deplasezi exact ca la metroul de la Unirii, dimineața la ora de vîrf, cînd treci de pe o magistrală pe alta. Lăsîndu-ne totuși prilejul de a observa persoana centrală a grupului. O doamnă tinerică, înfășurată cu drapelul Italiei, despre care, dacă memoria vizuală nu-mi joacă feste, aș zice că era noua primăriță a Romei. Aflată bineînțeles într-un moment de cotitură al culturii italiene. Făcîndu-mă astfel să realizez că servilismul e același peste tot. Cu plebea separată distinct în ciuda cuvintelor și îmbrățișărilor false din campanie.

Și din tot tabloul lipsea doar girofarul lui Oprea. Cel care să împiedice frecarea cu vulgul. E drept, lipsea acolo, la etaj. Asta pentru că o aștepta, cu motorul pornit, la ieșire.