Cred că fiecare își aduce aminte de filmele alea cu alde Bruce Lee, Van Dame sau Karate Kid cînd, forțat de împrejurări și de scuipații bine țintiți ai unor adversari de conjunctură, personajul principal se punea pe treabă. Ascuțindu-și de zor arma prostului: răzbunarea. Dar pentru că nu era așa simplu și mai și exista riscul ca, orbit de furie, omul să se taie în propria armă, dacă treaba era mai complexă și nu se putea rezolva doar cu cîteva serii de flotări și niște alergări ușoare pe înserat la marginea pădurii, inevitabil apărea în cadru un ”maestru”. Ăla care lua învățăcelul la ture prin curte, palme peste ceafă, șuturi în cur și bețe pe spinare pînă-i băga în cap toată materia. Lipindu-i-o apoi definiv acolo cu un fel de superglue semi-mistic care n-avea moarte: meditația. Aia care îl va scoate ulterior pe erou din orice rahat, indiferent de cît de maro ar fi. Rahatul, nu eroul.

Așa că, încîntați pesemne de facilul metodei și de rezultatul cu aparență de pac-pac!, mulți au dată năvală în căutarea ”maeștrilor”. Unii care, pe o piață în care acționează cererea și oferta, nu au întîrziat să apără. Bineînțeles, care mai de care mai maestru sau mai guru. Fiecare cu tehnica și metoda proprie. Bineînțeles, aduse de istorie din India, din China, din Tibet sau chiar direct din alte dimensiuni, unde doar cei aleși au avut ocazia să dea o raită cu capul. Toate gîdilînd orgoliul practicanților, care brusc încep să se simtă ca niște baterii, încărcîndu-se cu energii nebănuite. Și neapărat cu semnul + aferent unei oarecare superiorități față de cei care, din ignoranță, nu înțeleg sensul și beneficiul clar, refuzîndu-și astfel accesul pe un alt nivel energetic.

Am observat că, de regulă, majoritatea celor care o apucă hai-hui în această direcție sunt destul de rezervați în ce privește discuția cu cei din jur. Nu știu dacă așa li se cere la sală sau de teamă să cumva nu se aglomereze prea mult acolo sus, pe banda cu energie. Preferînd să învăluie totul într-o aură semimisterioasă și concentîndu-se, cel puțin la început, să respecte cu sfințenie povețele maestrului. Cel care, exact ca în orice sectă, începe să dicteze, e drept,cu duhul blîndeții să nu sperie prada, noul mod de viață al învățăcelului. Ăla avid de cunoaștere și dispus la schimbare, cu aceeași speranță de mai bine într-o lume imaginară, pe care, ciudat, chiar începe să o simtă și aproape că o pipăie cu forța gîndului. Punînd totuși semnul diferit între spusele unui popă clasic și cele ale guru-lui, chit că Doamne-Doamne vibrează peste tot. E drept, aici mai mult sub formă de undă-corpuscul.

Sincer, n-am avut nici măcar curiozitatea de a încerca așa ceva. Mi-au fost suficiente pentru a mă speria cele cîteva exemple ale unor cunoscute care s-au apucat de asemenea chestii. Făcînd meditații de zor și lăsînd viața reală să se scurgă pe lîngă ele, ca apele pe lîngă gîscă, exact cum le spunea guru la sală. Chit că asta presupunea doar hrană, și aia la ore fixe, cu grîu încolțit, orez muiat și fasole fiartă sau zbughitul de la terasă cînd le era lumea mai dragă, să aibă timp să ajungă acasă la ora 9 pentru asanele aferente. Că dacă întîrziau, se închideau ceakrele cerului și canci integrare în absolut. Rămîneai pe dinafară zgîrmînd trist la cea spirală. Și vorba aia, pentru încă juma de oră cu prietenii, nu puteai face țăndări atîtea ceșcuțe pline cu jetul al doilea care te-au făcut să te simți pînă atunci întradevăr alt om.

Sigur, pe bună dreptate, mulți îmi vor spune că bat cîmpii, că vorbesc în necunoștință de cauză și totul e cît se poate de natural. Trebuie doar să încerci și sigur vei vedea diferența. Ce să-ți spun… De parcă nu fix tot așa te îmbie orice reclamă la un nou șampon care intră pe piață. Și unde mai pui că e și la modă. Sunînd a naibii de bine în sincron cu zgomotul de rășini atunci cînd spui că ”faci meditație”. Chit că pentru mulți, totul se încheie mai devreme sau mai tîrziu cu motivația că viața e grea și timpul puțin.

Ce mă mai uimește e că meditațiile sunt predate sub forma unor ore de curs. De parcă te-ai duce să înveți cum se dă cu glet pe un perete. Sau mă rog, ca la o sală de fitness. Numai că în loc de fiare, tragi un pic de creier și gata. Dai banu, vine guru și-n cîteva ședințe și-o spirală-n vîrf de munte, te-ntrebi deja ce naiba mai cauți pe planetă. Nu serios, dacă pînă şi Andreeea Raicu a ajuns să dea sfaturi despre meditație, e clar ceva în neregulă în branșă.

”Așaaaa! Acum încordați mușchii și țineți apăsat. Închideți ochii şi scanați-vă tot corpul. Gîndiți-vă că sunteți o piatră mîngîiată de apa lină într-o pădure încă netăiată. Așaaa! Acum relaxați și inspirați profund. Simțiți? 

”Simt, cum să nu. Deși e fix bășina colegei de saltea care și-a deschis ceakra prea mult”

De-aia zic că toată industria asta e un mix de șarlatanie și autoamăgire. Iar ”meditația” într-un oraș aglomerat, în paralel cu o viață profesională plină cu de toate, nu poate fi decît cel mult un hobby.

Iar pentru cei care se încăpățînează să credă că karatekid chiar există, le las aici o povestioară. La care să mediteze cu adevărat.

”Un intelept indian avea un prieten bun care locuia in New York. Se cunoscusera in India, unde americanul fusese intr-o calatorie cu familia sa. Indianul fusese ghidul lor, ducandu-i sa vada cele mai frumoase locuri din tara sa. Fiindu-i recunoscator pentru aceasta, americanul nostru l-a invitat pe Indian la el acasa.
Dorea sa ii rasplateasca serviciul facut si sa ii arate, la randul sau, orasul in care locuia. Intr-o zi, cei doi se plimbau impreuna prin centru New York-ului. Indianul, cu chipul lui uscat si cu turbanul in cap, atragea privirile trecatorilor, iar americanul se simtea bine in compania prietenului sau atat de exotic. La un moment dat, indianul se opri si spuse:
“Auzi si tu ce aud eu?”
Curios, americanul isi ciuli urechile, recunoscand ca nu auzea nimic altceva decat zgomotul puternic si traficul din oras.
“Undeva pe aproape este un greier care canta”, continua foarte convins indianul.
“Cred ca te inseli. Eu nu aud decat zgomotul obisnuit al orasului. Si in plus, doar nu iti imaginezi ca sunt greieri pe aici?” spuse cu indoiala americanul.
“Cu siguranta nu ma insel. Aud cantecul unui greier!” insista indianul si incepu hotarat sa caute printre frunzele unui mic arbust de pe marginea trotuarului. Dupa cateva momente, ii arata prietenului lui, care il privea sceptic, o mica insecta, o frumusete de greier care incerca sa se ascunda de cei care ii intrerupsera concertul.
“Ai vazut ca era un greier?” spuse triumfator indianul.
“Asa este. Voi, indienii, aveti auzul mult mai fin decat noi, albii.” concluziona americanul.
“Dragul meu prieten, aici te inseli. Ia priveste…” si spunand acestea, indianul scoase din buzunar o mica moneda si, prefacandu-se ca o scapa, ii dadu drumul pe trotuar. In acel moment, cateva persoane din jurul lor se oprisera, intorcand capetele si se uitau intrebatoare, daca nu cumva lor le cazuse moneda.
“Ai vazut? Moneda asta a produs un sunet si mai slab decat a facut-o greierele si, totusi, ai vazut cati oameni au auzit-o?” mai spuse indianul.

(Cântecul unui greier. Istorioare pentru suflet, Bruno Ferrero)”

Așa că după pilda asta, întrebarea e: ești sigur că vrei să auzi greierele și nu moneda?

'My name is John and I haven't had a think for 36 days.'

foto

5 Comments

  1. racoltapetru6

    Oare nu se poate să aud și greierele, dar și moneda? 🙂

    Reply
    1. krantz (Post author)

      La faza asta trebuie întrebat un guru.

      Reply
  2. Dede Cati

    Eu n-am inteles care muschi se incordeaza, si de unde avea indianul bani:)))). Si daca aud greierele inseamna ca sunt indianca???

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Din păcate, aceste răspunsuri sunt accesibile doar celor inițiați. 😉

      Reply
  3. Pingback: Cîteodată, face și blogăritul ăsta toți banii - Krantzblog

Nu că zic da' vreau să spun că

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: