Nici bine nu se potolise vijelia de duminică, că televiziunile au și luat cu asalt Banatul pentru transmisiunile la cald de la fața locului. Unul care, de parcă nu era suficientă culoarea de vînt turbat ce se întinsese peste tot, a fost inundat imediat de ploaia de epitete, care de care mai apocaliptice. Dezastru! Ca după bombardament! Haos! Iadul pe pămînt! au lăsat să iasă pe gură prompteristele din studiouri, în timp ce se reluau în buclă aceleași 2-3 filmări, lăsate ofrandă facebook-ului de cameramanii de ocazie.
Și mă uitam la reporterii ajunși în zonă. Cum au căutat ei unghiurile cele mai favorabile pentru dramatismul aferent situației. Ieșind pe după cîte un copac doborît de furtună și precizînd cu plăcere că ”…autoritățile nu au reușit nici pînă la această oră să îndepărteze urmările…”. Pentru că, nu-i așa, cînd ai 130 de km pătrați, cei cîteva sute de oameni de la spații verzi sunt deja prea mulți pentru astfel de activități.
Și oricît m-am uitat, n-am văzut pe niciunul surprinzînd cetățenii din Timișoara, ieșiți fiecare, într-o duminică după-amiază, cu ce-aveau prin casă, să dea și ei o mînă de ajutor la șters urmele unui fenomen excepțional pe la noi. Măcar pe trotuarul propriu sau pe porțiunea de carosabil de pe strada unde locuiau. Aia plină de resturi frînte, pozate cu atenție, ba chiar artistic. Să arate bine pe Facebook. Acolo unde se înghesuiau cu toții să dea like & share la zicerea aia cu: ”Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, întreabă ce poţi face tu pentru ea!”. Că doar e-o chestie ieșită de sub frunce, nu?
