Nevastă-mea are un tricou cu un citat oarecum memorabil pentru orice adept al zen-ului: ”Happiness is like a butterfly, the more you chase it, the more it will evade you, but if you notice the other things around you, it will gently come and sit on your shoulder.” Și fix la el – la citat, nu la tricou – m-am gîndit la finalul celor două săptămîni de tenis de la Wimbledon cînd Simona, în ciuda tuturor declarațiilor ei ce țineau mai degrabă de fluturașul de mai sus, a reușit să pună în poza de final alături de tipsia regală, zîmbetul ei inconfundabil de proaspătă splendoare în iarbă.
Au urmat apoi felicitările, masa și mai ales ne-dansul care a lăsat fata cu ochii în luminile scenei, tot așteptînd o invitație din partea unui Nole balonat la stomac după ce-a rumegat iarba arenei cu o zi în urmă.
Și în loc să plece direct în vacanță, Simona s-a trezit scoasă la tablă, în fața unui stadion plin de #fanhalepdemic, pentru a-și prezenta lucrarea de doctorat în tenis. Lăsîndu-se chestionată preț de o oră de un profesor bătrîn și priceput în meserie, care tot insista să afle secretul reușitei unei operații făcută fără anestezie, direct pe nervii unei Serene apunînde și mînată în joc doar de sloganul unei beri locale de la noi: ”Încă una și mă duc!” . Iar concluzia, văzută și în direct de toată lumea, a fost cît se poate de simplă, amintind de zicala celebră cu: operația a reușit, pacientul – mort: ”Dom profesor, i-am scos sufletul!”
Acum Simo e în sfîrșit în vacanță. Și, din pozele paparațelor ce-o urmăresc non-stop căutînd confirmarea la chestia cu soarele și tenisu…, pare că se joacă la mare de-a doctorul cu cel ce-a făcut-o să-și dorească un an mai chill făr’de Cahill. La urma urmei, fluturii ăia din stomac parcă-s cei mai mișto, nu?