Oglindă, oglinjoară…

În fiecare dimineaţă ne uităm în oglindă. Nu contează dacă e mare, mică, pătrată, rotundă, prinsă de perete sau ţinută în mână. Şi nu ne uităm numai dimineaţa. Ne uităm şi la prânz şi seara. De fapt, ne uităm în oglindă într-un gest refelex, ori de câte ori ne iese câte una în cale. Cred că inventatorul ei, dacă ar fi avut pe atunci legile de azi, ar fi fost (prin moştenitori, fireşte) cel mai bogat om de pe planetă, la cât de folosită a fost şi este în continuare oglinda.

În afară de procentul infim în care aceasta are aplicaţii pentru ştiinţă şi tehnică, folosim oglinda cu precădere pentru a vedea cum arătăm în faţa celorlalţi. Pentru că asta se pare că are cea mai mare importanţă pentru majoritate. Asta contează. Aspectul fizic. Aparenţa. Imaginea pe care suntem dispuşi să o afişăm, necondiţionat, celorlalţi. Cea prin care vrem să ne validăm, într-o primă fază, existenţa. După, mai vedem noi. Prima impresie contează, nu?

Ni se inoculează acest aspect încă de mici. Ni se induce fără să vrem, un dublu standard. Într-un fel suntem acasă, între cei patru pereţi, doar cu noi înşine şi altfel trebuie să fim în exterior, în relaţia cu ceilalţi. Avem până şi haine diferite. De casă şi de stradă. De parcă am fi altfel de oameni, în fiecare din cele două cazuri.

De multe ori, ajungem să ne ruşinăm dacă suntem surprinşi în ipostaza domestică de către “ceilalţi”. O simplă sonerie la uşă, ne face să ne trecem rapid mâna prin păr, să ne ciupim de obraji, să aruncăm rapid obişnuita privire în oglindă, netezindu-ne cu plama hainele “de casă”, ţipând din dosul uşii acel “vin imediat!”, în timp ce zburăm ca o racheta sol-sol, pentru a acoperi un pat cu aşternuturi mototolite sau a camufla o chiuvetă cu vase nespălate. Ideea e să ne ascundem adevărata faţă. Să părem altfel decât suntem în realitate. Considerând astfel, în subconştient, că ceilalţi ne vor vorbi doar de bine şi vom evita să fim subiect de bârfă.

Vrem să fim altfel şi ne chinuim pentru asta. Ne dăm cu gel, ne tatuăm, ne punem un kil de smacuri pe faţă şi bigudiuri în păr. Şi facem asta deşi ne e silă apoi de procesele necesare revenirii la starea normală, cea cu care de fapt suntem obişnuiţi şi ne simţim cel mai bine.  Ne punem fulare groase la gât vara la 40 de grade afară sau umblăm cu buricul gol iarna la mins 20. Şi ne căcăm pe noi de cald sau de frig, după caz, fără crâcnire. Suntem dispuşi chiar să ne riscăm sănătatea doar pentru un like fals al celorlaţi. Dar nu recunoaştem, de teama ca nu cumva aceştia să creadă altceva despre noi. “Deştepţii” planetei, i-au zis acestui comportament “modă”, mirosind o bună modalitatea de a face bani din asta. Dorinţa de dedublare a speciei umane e de neoprit.

Fizic, ne dorim să fim mereu altfel decât suntem de fapt în realitate. E simplu şi uşor de făcut. Reuşim fără probleme să părem cine vrem. Apoi ieşim în public şi deschidem gura. Nu pentru un expir profund, ci pentru a comunica. Şi brusc, atunci se lasă noaptea. Pentru că aici nimeni nu se poate dedubla. Deşi avem două creiere, nu le putem folosi separat, casă-stradă. Suntem forţaţi, fiziologic, să le folosim “la pachet”. Că unii refuză cu uşurinţă la acest lucru, nu e de mirare. Şi se observă a naibii de uşor. Pare mult mai simplu de obţinut răspunsul la întrebarea “Oare arăt bine?” decât cel la “Oare gândesc bine?”. Ce e mai usor şi mai rapid de făcut? Să-mi pun o pereche de gene false sau să citesc o carte? Nu mă pot preface că arăt altfel dar pot lesne mima inteligenţa, nu? Dacă mă enervez, bag un citat celebru şi la modă şi gata! Qed…Ce-o fi însemnând şi asta?! Pare interesant, prea mulţi îl folosesc. Ce, eu nu pot? Share la toţi. Uite că a mers! Mare lucru să fii deştept… Mă laşi?

Trăim în permanenţă pentru alţii, deşi nu ne cere nimeni acest lucru. Nu ne oprim niciodată să ne întrebăm: “De ce fac asta?”. Nu avem timp. Trebuie să ne pregătim pentru următoarea ieşire în public. “Oglindă, oglinjoară, cine-i cea/cel mai deşteaptă/deştept din ţară?” “Ăăă….”, “Hai fată, că am glumit! Ştiu deja răspunsul. Şi dacă vrei să-l ştii şi tu, află că te uiţi ca proasta la el…”

M-am hotărât ca de mâine să nu mă mai uit deloc în oglindă. Asta e, ce-o fi o fi! Dar oare o fi bine? La naiba! Ce-or să creadă ceilalţi despre mine?

20160529_105223_HDR

Nu că zic da' vreau să spun că

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.