Învăţăm cu drag şi spor!

Primesc de ceva timp, pe emailul de serviciu, oferte cu fel de fel de cursuri de perfecţionare şi traininguri. Mai nou, sunt şi sunat direct pe telefon, anuntându-mi-se privilegiul de a mai putea beneficia de ultimele câteva locuri rămase disponibile la trainingul cutare, despre nu ştiu ce temă majoră pentru viaţa mea.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am cam prins demult despre ce e vorba în propoziţia cu acestea. E vorba despre nişte oameni care au citit nişte cărţi şi acuma vin la mine să-mi spună rezumatul lor. Contra cost, fireşte. Şi nu e vorba aici de ceva minor sau modic. Că sunt unele la nişte sume de bani, pentru care alţii muncesc 10 ore pe zi, timp de o lună. Iar el, trainerul, ia banii ăia în 1-2 zile, a câte 4-6 ore pe zi. Să fim serioşi, ce-ar putea să-ţi vâre ăla în cap într-un timp atât de scurt? Şi mai ales cât de important să fie, ca să-ţi zgâlţâie lumea ta în care trăiai până atunci? Că doar nu-ţi poate spune nimeni secretul tinereţii fără bătrâneţe sau taina câştigului la loto în fiecare săptămână, garantat.

Am participat şi eu la 4 astfel de traininguri, făcute de firmă. În afară de una, hai maxim două idei interesante nu am reuşit să extrag din cele prezentate în acele ore. Şi încerc să cred că nu din cauza limitării mele intelectuale. Deci care e până la urmă câştigul? Că de banii ăia, îmi cumpăram toate cărţile după care au învăţat trainerii lecţia, şi sigur îmi mai şi rămânea ceva. Şi poate că citindu-le singur, aş fi rămas cu mult mai multe idei proprii şi nu doar cu cele care i s-au părut interesante trainerului, din motive subiective sau de limitare de timp. Dar se pare că, pentru mulţi, e mult mai simplu să iei totul gata preparat şi rumegat de terţi. Lasă că gândesc alţii pentru mine, că eu n-am timp pentru asta! Eu muncesc, nu gândesc, nu?

Mă uitam şi la rezulatele acelor cursuri mai simple, de vânzări de exemplu. Cât de puţin contează pentru majoritatea celor care au participat şi cât de uşor se uită, mai ales în mediul în care acţiunea individuală se poate substitui celei colective, unde poţi foarte uşor arunca sau ascunde vina. E doar o pierdere de timp şi bani, dacă firma respectivă are o politică proastă de personal şi angajaţii pleacă sau îşi bagă picioarele în ideile prezentate la curs.

Dar asta nu e treba trainerilor. Pentru ei, bani să iasă. Şi pentru a zgândări puţin şi orgoliul celui “instruit”, s-a mai venit şi cu găselniţa aia cu acordarea unor diplome la final de curs. Nişte cartoane înmânate pompos, în aplauze. Un fel de “Eşti bun, fraiere!”, dar aşa pe american style… De parcă ar avea vreo valoare undeva. Şi toţi angajatorii ar trebui să cadă pe spate citindu-ţi CV-ul împănat de cursurile la care ai participat, considerându-te o adevărată enciclopedie ambulantă, numai bună de prins în organigrama firmei lor. E drept, pentru unii se pare că sunt motive de mândrie personală. Am avut o colegă, ajunsă în firmă pe o poziţie foarte importantă, director financiar, care şi-a tapetat biroul cu diplomele înrămate de la en-şpe astfel de participări. Nu conta că la unele şedinţe, când directorul general îi arăta ce analize eronate făcuse, răspundea oarecum mirată, spre stupoarea generală: “Ce proastă sunt…”

O fi adevărată zicerea aia cu omul cât trăieşte învaţă. Profesori sunt la fiecare colţ de stradă. Gata să-i bage în cap toate cele, cu pretenţie de esenţă a cunoaşterii. Problema e că, în primul rând, omul trebuie să înveţe cum să o facă. Iar singurul profesor la faza asta, e creierul propriu. Ăla care îl poate scoate în lume. E drept, ăsta nu dă diplome.