Eram mai deunăzi în holul de aşteptare al policlinicii, la medicul de familie, şi privirea mi-a fost atrasă de un afiş de promovare al unui produs medicamentos. Ce mi-a sărit în ochi a fost mesajul transmis: “Vrei ca ziua ta să aibă 32 de ore? Scapă de stres şi reîncarcă-te cu energie. Adaptonic!” Alături, un ceas frumos, de-ăla cu deşteptător, care avea pe cadran cifrele de la 1 la 16. Regret acum că n-am făcut o poză, dar uite că v-am scris în mai puţin de 1000 de cuvine câte aţi fi “citit” vazând-o.

Stau şi mă întreb acum de ce trebuie să ne dorim astfel de schimbări în viaţa noastră? Că doar n-am schimbat planeta pe care locuim şi nici modul standard de măsurare a timpului.

Văd zilnic în jur, o groază de oameni care de care mai grăbiti, care de care mai dispuşi să facă cât mai multe şi cât mai repede. Nu mai vorbesc de trafic, unde toţi grăbiţii planetei işi dau întâlnire şi se iau la întrecere, într-o ciudată ruletă rusească pe roţi. Toţi biciuiţi din spate de şefi şi patroni, ce par într-un veşnic conflict cu timpul, trimiţând în prima linie pe alţii, care acceptă cu nonşalanţă sacrificiul de sine. Convinşi toţi, până la proba contrarie, că sistemul îi va recompensa într-un fel pentru efortul depus.

În realitate, acesta nu face altceva decât să vină în “ajutor” cu stimuli externi, care să-l facă pe individ să descopere că de fapt el poate şi mai mult decât e normal pentru un om. Observ cum apar din ce în ce mai multe variante “ajutătoare” pentru organismele deja suprasolicitate. Toate nişte soluţii clare de dopare a organismului. Că doar dopajul e interzis doar în sport. Acolo trebuie să câştige doar unul. În viaţa de zi cu zi, trebuie să poată munci peste puteri toţi.

lamai

E amuzant de trist , dacă priveşti dintr-un alt unghi, să vezi zbaterea sistemului de a scoate din individ tot ce se poate, până la ultima picătură, ca într-un gigantic storcător de fructe, din zeama cărora să se bucure doar cei privilegiaţi. Lăsându-le celorlalţi, care mai apucă, cei câţiva stropi care au mai sărit pe masă. Alimentându-le astfel iluzia că ar avea şi ei şansa de a ajunge să ţină în mână un pahar plin.

De ce oare suntem forţaţi să trăim altfel decât e normal? De ce acceptăm, supuşi, o asemenea impunere? Care e rostul acestei goane nebune după….? Chiar aşa, după ce? Şi mai ales, de ce, cât timp ştim cu toţii că “dincolo” nu luăm nimic cu noi.

3 Comments

  1. mihai vasilescu

    Hmmm, ok, inţeleg ce zici. Dar problema s-ar putea să fie un pic mai complicată de atât. Rezonanţa Schumann. 😉

    Reply
    1. krantzro (Post author)

      Da cine a zis că-i simplă? Mai ales că tare ne mai place să ne complicăm singuri…

      Reply
      1. mihai vasilescu

        Corect. 😉

        Reply

Nu că zic da' vreau să spun că

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.