Week-endul trecut am reuşit să dăm o fugă pe la munte, într-o locaţie de unde am aflat că putem să vizităm rezervaţia de urşi Libearty de la Zărneşti. Auzisem de aşa ceva la tv, cu ştirea aia în care doi urşi “beţivani” de la ruşi urmau să fie aduşi aici pentru reabilitare.
Ajunşi la faţa locului, destul de usor, am avut sentimentul împaratului ăla din poveste, care cu un ochi plânge şi unul râde. O mare bucurie să vezi cum nişte oameni inimoşi şi iubitori de animale au reuşit să obţină drept de utilizare pe cca 69 de ha de deal împădurit, pe care l-au amenajat ca o rezervaţie naturală pentru urşii cu probleme. Dar şi o mare tristeţe să vezi că e vorba de 71 de urşi chinuiţi o viaţă întreagă de oameni egoişti şi pe alocuri mai cruzi şi mai sadici decât orice fiară sălbatică. Fiecare dintre animale îşi avea propria poveste, care de care mai tristă şi mai plină de suferinţă, dar care, iată, ajunşi aici, aveau parte de un happy-end. Asta dacă se poate spune aşa. Pentru că am descoperit poveştile unora care realmente te înfiorează, dacă chiar îţi pasă de animale.
Ca în fiecare caz, toţi urşii au avut parte de aceeaşi viaţă de cuşcă de câţiva metri pătraţi, mulţi cu betonul rece care le-a distrus sănătatea. Şi nu numai. Pentru că am văzut vreo doi care au rămas cu sechele pe viaţă legate de spaţiul strâmt şi limitat de deplasare ani şi ani în şir. Cică ursul are mare nevoie de mişcare, cam 50 km în fiecare zi. Ţinuţi în cuştile alea infecte şi strâmte, sunt nevoiţi să facă distanţa asta în cercuri mici sau pe o direcţie de du-te-vino. Iar acest comportament zilnic, ani în şir le cauzează unora dintre ei adevărate traume de care nu se mai pot dezbăra. Şi în ciuda hectarelor aflate acum la dispoziţie, rămân prizonierii unei porţiuni echivalente cu suprafaţa cuştii, neapărat lângă un gard, pe care se deplasează zilnic, funcţie de cât au nevoie. Am reuşit să surprind într-un filmuleţ un astfel de comportament, unde o ursoaică îşi face tumba de întoarcere de fiecare dată când dă de gard (secunda 2 şi 29), într-un gest reflex, blocat în creierul ce parcă nu vrea să creadă că ce vede e chiar real şi nu coşmarul de altădată.
Am aflat că, de regulă, urşii ţinuţi în captivitate sunt hrăniţi cu toate rahaturile. Era chiar unul adus de undeva din America (Texas) care toată viaţa mâncase doar resturi de la McDonalds şi acum avea stomacul praf, avand nevoie de regim special de hrănire, dar fără prea mari şanse de refacere.
De departe cazul cel mai cutremurător, e cel al unui urs care a fost ţinut de mic, pentru poze cu turiştii, într-una din staţiunile noastre montane. Şi pentru că a crescut şi putea fi un pericol, iar afacerea trebuia să meargă în continuare, stăpânul a găsit de cuviinţă să-i bage ace în ochi pentru a-l orbi, ca să nu se sperie cumva de ceea ce vede în jur. În plus, hrana lui conţinea obligatoriu alcool, pentru a-l ţine într-o stare de ameţeală continuă. Acum, săracul, se teme în continuare să intre în apa din bazinul special amenajat unde mai toţi urşii se bălăcesc cu plăcere. Nu ştie ce este şi se teme, neavând puncte de reper.
Sunt 71 de urşi. Şi o mână de oameni iubitori, plini de speranţă, care încearcă zi de zi să îi facă să uite iadul prin care au trecut fără vină. Dacă aveţi drum prin zonă, merită să daţi o fugă pe acolo. Yogi, Boo-Boo şi ceilalţi vă aşteaptă cuminţi şi plini de recunoştinţă.
Stau şi mă întreb ce-o fi fost în capul acelor oameni care au chinuit ani în şir bieţii urşi. Oare în copilărie nu au avut fiecare obişnuitul ursuleţ de pluş cu care să adoarmă? Sau erau din cei care le scoteau ochii şi le rupeau capul?