Pambuccian de ziua a şaptea

Eram într-o vacanţă la Paris. La finalul unei zile obositoare, plină de căscat gura contra-cronometru, bifînd bornele unui ghid turistic. Am hotărît să ne tragem puţin sufletul într-un muzeu. La fix. Mai ales că şi începuse o ploaie măruntă afară. Aşa că am intrat în celebrul d’Orsay. Nici măcar n-am simţit cînd au trecut două ore şi abia dacă parcursesem trei sferturi din muzeu, conform hărţii aferente. Şi poate că am fi continuat dacă nu am fi început să observăm că, încet-încet, accesul în unele camere începea să fie restricţionat de personalul muzeului. Pe baza unui plan bine stabilit, cele mai îndepărtate camere de ieşire începeau să fie blocate, ghidîndu-se astfel fluxul de vizitatori pe culoarele de ieşire. Protestele şi rugăminţile acestora, rostite în zeci de limbi, se loveau de zîmbetele franţuzeşti ale doamnelor şi domnilor îmbrăcaţi cu uniforma muzeului, care precizau acelaşi lucru: “Programul de vizită s-a încheiat“. Am privit totuşi ceasurile şi am constatat că mai era încă o jumătate de oră pînă la ora închiderii conform programului afişat. Dar nu conta. Aşa că, după ce ne-am înscris fără voie în şirul indian ce se formase, am putut observa cum ora închiderii coincidea cu ora la care angajaţii muzeului plecau efectiv acasă. Timpul lor liber era sfînt.

Mi-am dat seama că pînă la urmă asta înseamnă respectul faţă de angajaţi. Protejaţi de o lege. Şi mai mult ca sigur şi de nişte sindicate puternice. Civilizat şi pînă la urmă corect pentru toată lumea. Dar asta era în Franţa. La Paris. În cel mai vizitat oraş din lume.

La noi e altfel. Deşi ne dăm mari francofoni iar Bucureştiul mai trăieşte din iluzia “micului Paris” de odinioară. La noi programul celor angajaţi în domeniul serviciilor e la discreţia patronilor. A celor aflaţi într-o permanentă goană nestăvilită după profit. Unii care şi-ar dori ca angajaţii să stea non-stop dacă s-ar putea, plătindu-i însă pentru 8 ore. Convinşi de faptul că aceştia nu prea au de ales. Insensibili la drepturile şi nevoile unor angajaţi, lipsiţi pînă şi de apărarea unor sindicate. Pentru că totul e stîrpit din faşă. Iar rezistenţa e minimă. Şi acolo unde apare, este imediat izolată şi îndepărtată. Nimeni nu-şi poate asuma riscul de a lăsa un măr stricat să strice toată lada, nu?

Nici măcar legea nu le dă speranţe la ceva mai bun. Pentru că, iată, dorinţa unor parlamentari, care încearcă totuşi să reglementeze o oarece nevoie a unei categorii sociale, destul de numeroasă de altfel, se loveşte de refuzul altor colegi. Convinşi că e musai ca cineva să le stea la dispoziţie non-stop. Că dacă descoperă ei că au rămas fără muştar sau detergent duminica? Ce ne facem? Nu te poţi juca cu aşa ceva.

Dl. Varujan Pambuccian consideră, pe pagina sa de Facebook, pambuccă astfel statul ar face prea multă ordine, prea multe reglementări. Prea m-ar obliga să-mi fac cumpărăturile de luni pînă sîmbătă. Şi m-ar ţintui în casă duminica, în loc să ies să iau nişte scobitori, un after-shave şi două perechi de chiloţi. Că nu mai pot aştepta pînă luni. Aş vrea să-l văd ce-ar spune dacă ar fi nevoit să vină la Parlament sîmbăta şi duminica. Şi chiar de sărbătorile legale. Luîndu-şi liber luni şi joi de exemplu. Bucurîndu-se în acele zile de compania prietenilor, care lucrează normal de luni pînă vineri. Dar uite că n-am norocul ăsta. Eu nu pot face legi ca el. Eu trebuie doar să le respect. Ca să-i fac pe plac domnului Pambuccian cînd are nevoi.

Am observat că în alte ţări din Europa, programul de lucru e sfînt. Iar sărbătorile legale respectate cu sfinţenie de toată lumea. Şi nimeni nu se supără. Toţi înţeleg şi se conformează. Toţi înţeleg că sunt sectoare unde nu e musai să ţinem alţi semeni la discreţia noastră. Nu peste tot se toarnă oţel la foc continuu.  Nu peste tot se produce electricitate. Nu peste tot e nevoie de medici la orice oră.

Sunt sigur că există mulţi susţinători ai cumpărăturilor în orice zi. O demonstrează fluxul de oameni din supermarketuri de pe 2 ianuarie, în prima luni după Paşti, a doua zi de Crăciun şi din orice altă zi de sărbătoare legală. Ai n-ai treabă, hai la supermarket! Că sigur e cineva acolo care să stea în faţa ta. Chiar şi la 5 minute înainte de închidere pînă te hotărăşti tu încă jumătate de oră ce bluziţă să alegi. Şi asta pentru că magazinele sunt ţinute deschise. Pentru că foamea de bani e nestăpînită. Pentru că cică avem nevoie. Exact duminică. Pentru că nu’ş cum se face da mereu descoperim că rămînem fără pîine. Rămînem fără lapte. Rămînem fără blugi. Fără televizoare. Fără frigidere. Rămînem mereu fără milă şi înţelegere faţă de alţi semeni. Un “mărunţiş” vorba legiuitorului.

6 Comments

  1. july

    Nu că zic da’ vreau să spun ca este o relatie in ambele sensuri, fara cerere nu ar fi oferta. Dar acela care sta la orice ora pentru a satisface dorintele shopingarilor, este platit dublu pentru orele in plus sau cand vine la serviciu in zilele din calendarul sarbatorilor legale? Nu cred.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Păi aia că nu e deloc plătit în plus. Iar în materie de cerere, să fi serioşi. Ce, la Paris n-ar fi? Dar e vorba de respectul faţă de ceilalţi.

      Reply
      1. july

        Nah, aici e doar micul Paris, mic de la mici, miopie selectiva… pana la cecitate perceptiva, integram in peisaj nevoile altora incat devin invizibili.

        Reply
  2. calinakimu

    Incurajarea gregaritatii…este in sine gregara.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Pe de-o parte ne şi place.

      Reply
      1. calinakimu

        Cat timp nu suntem constienti de …”calitate”, este firesc.

        Reply

Leave a Reply to julyCancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.