S-au copt merii. Degeaba…

Cînd eram copil, cred că ştiam mai toţi pomii fructiferi din cartier. Caişi, zarzări, cireşi, meri, nuci nu avea importanţă. Dacă erau la liber, pe terenul nimănui, sau aveau doar o creangă rebelă ce ieşise din curtea proprietarului, ai noştri erau. Şi începeam să le dăm tîrcoale imediat ce unul dintre noi dădea primul semnal. Acela simplu şi cu imagini cu puternic impact emoţional pentru mintea noastră de copii: un tricou făcut pungă, lăsănd buricul să scoată limba la noi, pofticioşii, în care norocosul reuşise să culeagă cîteva fructe verzi. Şi imediat după salivarea, înghţitul în sec şi tovărășescul: “Dă şi mie una!” urma firescul: “De unde?”. Apoi decolam ca un nor de lăcuste în căutarea prăzii.

Nu conta că erau crude de ni se sterpezeau dinţii şi ne strîmbam unii la alţii fără voie. Nimic nu se putea compara cu gustul acela. Nici măcar fructele alea coapte de acasă pe care ni le cumpărau ai noştri de la piaţă. Era şi acel spirit de aventură, în care parcă am fi căutat înadins sudălmile celor mari care ne prindeau “la furat”. Şi în ciuda gustului acela vag dulceag şi restul acru, merita orice efort. Şi chiar riscul de a fi stropiţi cu furtunul sau direct cu apa dintr-o oală aruncată de vecina de la etajul unu alături de acel “Plecaţi dracului de aici că-mi rupeţi copacii!”

Am fost mereu uimit şi fascinat de un dud, crescut undeva aiurea la marginea pieței, care reuşea, în ciuda micimii lui de nici măcar nu era nevoie să ne căţărăm prea mult, să ne sature pe toţi. Scuturatul lui rezolva imediat problema culesului. Şi nu ştiu cum se făcea, dar acesta era singurul la care aveam răbdare. Lăsîndu-l în pace să se coacă acele dude cu gust divin. Sărind imediat cu gura pe cel care încerca să mai fure startul cu vreuna aproape pîrguită. Una nu rămînea pe jos dacă era întreagă şi nu apucase să ne păteze definitiv tricourile. Îmi revine mereu în faţa ochilor acel dud, de fiecare dată cînd aud acum înjurăturile şoferilor enervaţi de siropul scurs pe maşini şi văd negrul-violaceu şi lipicios din jur care atrage toate gîzele.

Azi am observat că în faţa blocului în care stau s-au copt merii. Sunt doi. Soiul acela pădureţ pentru care în copilărie ne luam la bătaie. Şi, la fel ca în anii trecuţi, merele cad singure. Unul după altul. Sătule de atîta aşteptat o mînă care să le culeagă. Şi din păcate, nici măcar jos, la bază, nu e vreun cap de Newton mic. Unul care să le aprecieze valoarea. Doar iarba care le acoperă prieteneşte, înţelegîndu-le suferinţa. Ajutîndu-le apoi să fermenteze şi să se descompună în ceva bun pentru furnici, viespi şi pentru seva de la anul a pomilor care pare că nu-şi pierd speranţa şi doar se întreabă care le mai e rostul? Poate că dacă ar fi puţin mai înalţi, ar putea ajunge cu crengile să vadă prin ferestre, copiii ăia care, în faţa tabletelor dau share pe Facebook la niște poze pentru un referat la ora de botanică: “Uite, așa arată frunzele de la măr. Am văzut pe Wikipedia

meri

9 Comments

  1. racoltapetru6

    Apropo de duzi: am avut în curte unul uriaș, care făcea umbră precum un nuc bătrân și ne umplea tot spațiul de acces cu dude cărnoase și colorate. Părinții dădeau drumul la porci pentru a mai scăpa de ele, dar nu era suficient, deși se îndopau până le mergea burta. Până la urmă, pomul a murit sub secure, fiindcă era un pericol pentru casă, dar eu visez încă la gustul acelor fructe.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Aha! Deci nu sunt singurul… 😉

      Reply
  2. dede cati

    Cate julituri in genunchi aveam de la catarat pe gardurile vecinilor din cartier……dar ce vremuri, si ce gust bun aveau imi amintesc si acum cu placere.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Cu astea rămînem. Şi din fericire nu va putea să ni le ia nimeni niciodată.

      Reply
  3. calinakimu

    Dragule…merii se coc ca şi altă dată, dudele înegresc trotuarele, corcoduşele zac în uitare…Toate se coc, numai că minţile copiiilor, apucăturile lor sunt din ce în ce mai…crude, mai pervertite, mai inepte. Din stejar…stejar răsare, din buruienă…

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Dar ce te faci că taman din stejari par a ieşi “buruieni” după cum zici…

      Reply
      1. calinakimu

        NICIODATA !!!

        Reply
  4. Dragos

    Frumoasa incheierea si adevarata, trist dar adevarat. Aceeasi copilarie am avut-o si eu, cu aventuri prin curtile vecinilor (am crescut la casa) si cu peripetii de dimineata pana seara. Rar eram in casa (in vacanta), doar atunci cand erau anumite desene.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Se pare că n-avem de ales. Fiecare generaţie cu dorinţele şi nevoile ei. Sperăm să iasă bine în final…

      Reply

Nu că zic da' vreau să spun că

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.