Atunci cînd Relu și-a luat rămas bun de la mătușă-sa, nici prin cap nu-i trecea ce avea să urmeze. Oricum nici n-ar fi putut, mai ales că toate gîndurile de atunci erau legate de unchiul său pe care abia ce-l îngropaseră și-i mîncaseră prima colivă.

Apoi a ieșit din bloc și s-a îndreptat abătut și încă îndurerat spre mașina parcată pe străduța îngustă din față. Avea drum lung pînă acasă. Patru ore ca popa!

Ajuns în fața mașinii, șirul amestecat al gîndurilor s-a rupt brusc în tăișul realității. Aia care îl făcea să constate că niște binevoitori, mimînd gîndirea și exersînd durerea în cur, își parcaseră mașinile în față și în spate, lăsînd niște distanțe față de a lui la mișto. Considerîndu-i pesemne mașina, în ciuda aspectului, un hîrb abandonat ce nu s-ar fi mișcat în veci de acolo.

S-a uitat în sus la blocul din față cu speranța că vreunul dintre locatari ar fi putut să-l scoată din încurcătură. Canci! Nici țipenie la geamuri. Căldura orei patru dupăamiază a unei zile de duminică îi toropise pesemne pe toți. Doar de pe geamul larg deschis de la parter se mai auzea, suspect de încet, muzica unui CD cu strigătele de jale ale unor maneliști supărați pe viață, ce păreau parcă puși să cînte de nani-nani.

A dat un claxon scurt și a așteptat cîteva minute. Nimic. Apoi a mai privit o dată distanțele. Matematic, putea ieși cu mașina de acolo. Ideea e că, aritmetic, avea nevoie de o sută de manevre. Și poate că n-ar fi fost atît de greu dacă fizic, panta destul de mare a străzii nu creștea și ea numărul dumnezeilor ce se înmulțeau geometric în mintea lui Relu.

  • – Mă-sa-n cur! Ce-o fi o fi! – și-a zis el și a urcat la volan dînd cheie.

Au urmat apoi cîteva minute de foială milimetrică de du-te-vino în pantă. Ceva de vis pentru orice șofer. Hirș! Hîrș! cu cauciucurile frecate de betonul măcinat al străzii. Vruum! Vruum! cu motorul ambalat în draci. Plus țiuitul strident al senzorilor de parcare de la interior. Apoi, la o ultimă dare cu spatele, un Buf! Trosc! suspect.

  • ‘Ai să-mi bag…! – rosti Relu privindu-și în retrovizoare mutra uimită. Ce cîcat oi fi lovit?

A oprit motorul și s-a dat jos din mașină. Dîndu-i ocol în grabă și oprindu-se în spate pentru a vedea ușurat ce se întîmplase. Lovise ușor și dezechilibrase de pe cric o janghină de motoretă ruginită ce ținea praful pe marginea trotuarului. A luat-o de coarne și a dat să o repună cum fusese. Moment în care, liniștea tihnită de pînă atunci a străduței s-a făcut țăndări:

  • – Ce-ai făcut băi boule? – a explodat o voce de pe geamul de la parter, acoperind complet maneluțele de la interior.

Și pînă să realizeze exact de unde venise întrebarea, Relu s-a și trezit în spate cu un tînăr ce părea după implicare proprietarul motoretei. Unul ce nu părea să aibă nici jumătate din anii lui dar căruia, ieșirea intempestivă din casă la bustul gol, ceafa lată în formare și tatuajele cu caractere arăbești în tendințe ce i se înfoiau pe antebrațe, îi dădeau sentimentul de mare sculă.

  • – Îmi cer scuze! M-am chinuit să ies cu mașina și, din greșeală, cred că am atins motoreta – a încercat Relu să dea un răspuns la întrebarea cu o formulare ce nu prevestea nimic bun.
  • – Băi fraiere, pe mine nu mă interesează ce-ai vrut. Mi-ai bulit motocicleta, așa că sări cu banu!
  • – Păi văd că nu s-a întîmplat nimic. Nu are nimic lovit, nu e nimic îndoit, nici măcar julit.
  • – Cum nu e nimic? Dar aia de acolo ce ? – întrebă tînărul cu degetul indicînd niște urme pe asfalt
  • – Păi ce să fie? Niște praf de rugină ce s-o fi scuturat la cădere  – a opinat Relu, convins pe deplin că nu cauzase nici cea mai mică stricăciune.
  • – Ce vorbești? Tu crezi că-i după tine? Nu pleci de-aici pînă nu-mi plătești. Doo milioane! – tună scurt tatuatul o notă de plată pe modelul cu onoarea nereperată.

Realizînd imediat virajul spre o țigăneală inutilă, Relu a dat să plece și să se urce în mașină. Numai că întoarcerea bruscă de dreapta-mprejur l-a făcut să se oprească fix în burta tampon a unui nou personaj apărut pe nesimțite în peisaj. Cu maieul suflecat regulamentar deasupra buricului pentru o reglare a temperaturii și duhnind a băutură, omul și-a declinat rapid gradul de rudenie, răcnind oarecum împleticit la limbă:

  • – Băi, tu să-i plătești motocicleta lu fii-miu că altfel nu pleci de aici!

Într-un puseu de inocență și inconștiență (că ce dracu să discuți cu un om beat), Relu a încercat să-i explice și lui inutilitatea pretenției financiare a lu fii-su. Ți-ai găsit! Mai bine vorbea cu un mop.

  • – Lasă vrăjala că nu ține! – a concluzionat răcnindu-i în față ăl bătrîn, îmbrîncindu-l pe Relu cu spatele de mașină. Și dacă nu plătești, chem poliția și să vezi atunci cum o să scăpi și de carnet.

Situația părea să degenereze. Relu avea deja sentimentul ursului prins la mijloc de doi cîini ce lătrau făcîndu-și curaj.

  • – Păi atunci să o chemăm – spuse Relu, mizînd toate fisele pe luciditatea organului. Și apoi, reușind să se elibereze din înghesuială, se urcă la volanul mașinii încercînd să tragă portiera.
  • – Unde pleci cocoș? – se răsti ăl bătrîn. Giani, ia sună la Poliție și vino aici și ține-l de ușă că ăsta vrea s-o șteargă. Eu mă duc să trag mașina în față.

Apoi se sui într-una din mașinile alăturate și din două manevre o puse de-a curmezișul drumului. Blocînd astfel orice posibilitate de a ieși de pe acea străduță care oricum era cu sens unic.

  • – Hai că am chemat Poliția – anunță victorios  Giani. Ai belit-o fraiere! Stai să vezi cum o să plătești și amendă și-o să faci cu mîna la permis! Credeai că ești șmecher, sau cum? Ce-ai zis? Las că-l fac pe prost! Ei uite c-ai luat-o-n gură. Te-ai căcat și n-ai simțit! – decretă Giani, consfințind verdictul cu o flegmă bine țintită pe unul din cauciucuri.

Relu s-a uitat la el cu ultimele urme de silă de care mai era în stare, privind apoi în jur la mulțimea de gură-cască ce se adunase firesc în astfel de cazuri. Sus, geamurile blocurilor erau deja pline de fețe obosite, sculate din somn de zarva din drum. Toate privind la spectacol și etalînd la vedere colecția de maieuri, bigudiuri și capoțele de vară a cartierului.

Minutele treceau greu fiind umplute de părerile mai mult țipate ale celor doi care încercau să convingă vecinii că nu se lasă ei prostiți de ”un șmecher cu numere de București”. Iar părerea unui biciclist care susținea că a fost martor de la momentul primelor manevre făcute de Relu și întărea părerea acestuia vis-a-vis de pretențiile absurde ale celor doi a fost repede tranșată de ăl bătrîn:

  • – Ia tai-o bă în gîții mă-tii de aici!

Poliția a sosit într-un final, umplînd de culoare roș-albastru zona de conflict. Au urmat firesc declarațiile părților și constatările de rigoare. Plus o încercare de intervenție a biciclistului ochelarist care asistase de la început. Moment în care Giani s-a repezit cu o mînă în gîtul acestuia scrîșnindu-i printre dinți cu suficientă convingere un:

  • – Băi chiorule! Ți-am zis să te cari de-aici că-ți sparg fața!

Într-un final, după ce polițistul i-a confirmat și el lui Giani că nu vede absolut nicio stricăciune mai gravă decît rugina ce mușca serios din hîrbul lui, a întrebat scurt:

  • – Și cine a pus mașina aia de-a latul străzii?
  • – Eu dom șef! – s-a împăunat ăl bătrîn. Voia s-o șteargă șmecherul.
  • – Aveți permis de conducere? – a continuat pe același ton omul în uniformă.
  • – Păi cum să nu.
  • – Păi ia aduceți-l să ne convingem.

Urmarea, absolut firească, a încheiat încă o poveste despre prostia umană. Una în care tînărul Giani s-a ales cu amendă pentru ultraj și agresiune iar ăl bătrîn cu amendă și permisul suspendat pentru conducerea mașinii sub influența alcoolului.

Cît despre Relu, acesta și-a continuat liniștit lungul drum către casă. Cu gîndul tot la unchiul său pe care, dacă ar fi putut, l-ar fi întrebat dacă acolo unde a ajuns, pe lîngă durerea, întristarea și suspinul din lista cu lipsuri acceptate apare și creierul. Deși, vorba aia, de unde nu e nici Dumnezeu nu cere.

motoreta

foto

 

 

12 Comments

  1. Mishuk

    Exact așa am pățit și eu… din postura martorului… doar că mi-am luat amendă, pentru că mi-am julit pumnul.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Ce să zic? Chestie de opțiuni în viață. Și bineînțeles de rezistență la jeguri. Plus că pe tine e mai greu să te ia cineva de gît. 😉

      Reply
      1. Mishuk

        Și asta și… faptul că nu-i suport. Îngrămădise-ră mașina unui „ocazional“ în zonă și… așteptau ca hienele. străinul a atins (nu a lovit) mașina din spate. Țiganii stăteau pe gard și pândeau… și hac pe nenorocit. Tot ei au chemat poliția, că deja ajunseseră la faruri sparte și îndoiri de portieră. Bineînțeles e vb de mașina nenorocitului. Eu martor benevol la asemenea târâșenie, am încercat să direcționez dreptatea pe banda de rigoare. Dar fără câteva potcoave și atente verificări stomatologice nu s-a putut. Polițistul cam prost, suspect de un ușor retard. Mi-a spus că dacă am probleme cu țiganii s-o rezolv, dar nu în zona lui de operare… așa că mi-a înmânat un bilet la ordin cu executare în 24 de ore… treaba a fost simplă. Până la urmă unul din cei doi țigani a fost arestat pentru furt din mașini. Era căutat de luni de zile…. spunea polițistul, de fel simpatic.

        Reply
        1. krantz (Post author)

          Ai dreptate. Uneori e o chestiune de noroc în ce privește nimeritul ”organului”, care să vină la fața locului și cu ceva sub caschetă.

  2. opantazi

    Spune-mi ca povestea asta e adevarata, ca sa-mi faci ziua si mai buna! N-ai niciun prieten Relu sau poate tu?! 😀

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Cum mai spuneam și cu alte prilejuri, îs al naibii de nepriceput la ficțiune. Da pun niște bigudiuri realității de n-o mai recunoaște după nici mă-sa. 😉

      Reply
      1. opantazi

        :)))) Bine de toooot, Lau…Relu!

        Reply
        1. krantz (Post author)

          Ei acu dacă a căzut pe partea asta, o lăsăm așa! 😉

  3. racoltapetru6

    Pe la noi, și poliția se teme de țigani. Așa că e mai greu cu dreptatea.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Ideea e că respectivii nu erau chiar țigani. Mă rog, exceptînd comportamentul…

      Reply
  4. Fabiola Ion

    Offf, mi-amintişi de o experienţă de-a mea. Eu regulamentar cu maşina pe-o stradă adjudecată de ţigani ca proprietate pentru o nuntă. Şi eu m-am încăpăţânat s-o parcurg, iar ei s-au încăpăţănat să nu se dea la o parte, doar, doar oi călca vreunu’ să ai aibă motiv să-mi sară toţi pe maşină. Uneori eu chiar nu gândesc.:)))

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Haoleo! Păi o așa decizie ca a ta ar putea fi considerată sport extrem.

      Reply

Nu că zic da' vreau să spun că

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.