Deși, ca orice bărbat tradițional și responsabil, ar trebui să-mi placă fotbalul, trebuie să recunosc că, cel puțin în ce-l privește pe cel de la noi, aprecierea mea tinde asimptotic către valoarea acestuia. Adică zero. Surprinzîndu-mă de cele mai multe ori că urmăresc la tv meciurile echipelor noastre cam cu același interes cu care m-aș uita a patra oară la un documentar despre împerecherea viermilor de mătase.
Dar cum în colectivul de oameni ai muncii în care îți desfășori activitatea cu aprindere pentru întreprindere, e practic imposibil să nu ai și colegi în care microbul rezistă, mă văd pus deseori în ipostaza de participant pasiv la procesul etapei de despicat firul ierbii. Unul tocat mărunt și presărat peste murăturile care, pe același platouaș cu fițe, tatuaje și manele, insistă să demonstreze că și-au scris ilegal pe cartea de muncă în dreptul ocupației: fotbalist.
Aseară cică au fost niște meciuri de calificare pentru postul de roata 8 și 9 la căruță. Deci un fel de fotbal cu săraci, avînd drept premiu o iluzie. Bătălii – pe viață și pe moarte în teren. Deh, ca-ntre murături. Care de care mai pline de fleoșc! Rezultatele? Numai bune de urmărit restul competiției, ca jucător, comod, în fotoliu, la tv.
Ce m-a mirat a fost aprinderea comentatorilor, de tv, de ziar sau de conjunctură de după meci, ce lăudau la unison jocul excelent al echipei.
- Și ce-au făcut? – a venit, firesc, întrebarea.
- Eeh, au luat bătaie.
Și-atunci îți vine în minte bancul ăla cu: ”Băi, nu prea mai am ce face cu ea, dar uite ce mișto atîrnă!”
