”Te-ai săturat de mâncarea de-acasă? Ți-e poftă de-un chinezesc?”
Fix așa suna reclama la una din chinezeriile oarecum comestibile de pe net: Wu Xing. Destul de cunoscută și cu tradiție prin București. În cazul meu, nu mă săturasem de aia de-acasă, ci mi-era doar poftă. Și, deși mi-am jurat că nu mai pun gura pe ce bagă ei în wok-urile lor, pe motiv de umblat la rețetele inițiale, m-am trezit și anul ăsta dând o comandă plină de speranță că au mai reparat ceva.
Au fost ani când mâncam și plângeam (ca-n moartea căprioarei), lingând cutiile de bune și picante ce erau meniurile lor. Dar nu’ș ce-au făcut că, de ceva ani, s-a-mpuțit brânza pe acolo și o mai și pun în mâncare. Cred că au schimbat bucătarul chinez și au adus altul. Unul orb, fără gust și fără miros și i-au dat tigăile pe mână: ”Băi, nea Ping, fă și mata niște tocăniță cu ce găsești prin magazie! Da repede că așteaptă fraierii!”
Dacă ar fi după mine, în caz că e chinez, n-aș avea nicio remușcare să-l trimit în piața Tienanmen cu sufertașele pline de ce-a gătit, ca Ana lu Manole, și să-i ispitească pe băieții cu tancurile. Mai bine să moară acolo erou decât să se chinuie o viață ca bucătar. Iar dacă românii au preluat afacerea locală, l-aș da pe cel care gătește pe mâna măscăricilor zurbagii de la chefi la cuțite să-i arunce tigăile puțin în cap.
Deci nici de data asta n-am avut parte de un chinezesc bun. La ce gust aveau, cred că mai degrabă printam reclama aia de-ți lăsa bale și o mâncam și ieșeam mai bine.
Așa că, dacă vă e poftă de-un chinezesc, v-aș recomanda Wu Xing doar dacă sunteți naufragiat pe o insulă pustie, mort de foame și aveți de ales doar între mâncarea lor și o supiță suspectă de liliac. Dar și atunci, luați doar orezul cu legume. Să nu stați cu griji că se dezlănțuie krakenul a doua zi și suflă flăcări pe la supapa de evacuare.