După aproape doi ani de scremeri de fațadă și șobolăneală de subsol, s-a tras linia la dosarul cu deranjul din 10 august și s-a scris cu roșu deasupra ei: CLASAT. Pe motiv că n-are rost să ne mai batem capul cu o hârjoană stradală despre care aproape mai toată lumea a și uitat de la ce a început. E drept, au dat și unii, au luat și alții, dar n-a murit nimeni, așa că, decât să ne mai judecăm mai bine-un cântec vesel să cântăm.
Numai că învoiala asta n-a picat tocmai bine pentru mulți. Sau a venit exact ca încă un jet de gaz lacrimogen în ochi. Și, normal, râuri de tristețe curg pline de volbură pe facebook. Se rup cămeșile de ciudă. Diaspora ar vrea să-și mai lingă rănile dar ezită pe motive de covid. Indignare. Supărare. Disperare. Emigrare.
Pentru mine e doar mirare. Mirare la adresa celor care au crezut într-o poveste cu un alt final decât cel pus acum pe dinainte de imparțiala justiție românească, mereu atentă la litera și spiritul portițelor de scăpare din legislația noastră.
Că, la urma urmei, dacă s-ar fi soluționat altfel, ar fi fost ca și cum ai fi pedepsit vidanjorii, pe motiv că ultima dată au scăpat puțin furtunul și au sărit niscai stropi de rahat prin curte.
Sigur, se poate spune că proprietarii palatului s-au schimbat între timp. Dar toți știu că fosa se umple mereu și trebuie golită de specialiști. Pentru că rahatul pute la fel, indiferent de culoarea chiloților.