Târam de-un coș prin Kaufland, în căutarea ieșirii din labirintul ăla de rafturi. Le știți: cele atent înșirate de-o minte întortocheată și pe alocuri sadică, incapabilă să păstreze aceeași poziționare a produselor în toate magazinele lor, cum găsești în alte rețele.

Fac stânga după un colț, cu speranță c-o să văd luminița de la capăt. Și aproape că era să dau peste-o mamaie, uitată-n drum, ce stătea sprijinită de-un cărucior umplut pe sfert. M-am uitat la ea, o clipă, cât mi-am cerut scuze. Era atât de bătrână că și ridurile de pe față aveau riduri. Nu făcea nimic altceva decât să folosească acel cărucior pe post de cadru de sprijin. Nu mi-am dat seama dacă familia, care mișuna printre rafturile din apropiere, o scosese să se aerisească sau, profitând de pandemie, încerca să grăbească o moștenire.

În fine, mă oprisem și eu câteva secunde la un raft din apropiere că văzusem ceva ce m-ar fi interesat și am văzut-o pe mamaie cum începe să-și frece nasul prin masca de pe față. Apoi, cu un gest scurt, o trage sub bărbie și scapă un strănut sănătos în jur. Ce acoperire de față, cu palma? C-o mână se ținea de căruț, cu alta și-a tras masca în bărbie. De unde a treia? De strănutat în încheietura cotului, nici vorbă. La vârsta ei, mișcarea gâtului în sincron cu cea a cotului era fizic imposibilă. Noroc că eram în zona cu papetărie și, după cum știm, hârtia suportă orice. Am luat-o rapid din loc, împins parcă și de sudalma babei lăsată în urmă: Fir-aț-ai dracu cu masca voastră, cu tot!

Nu că zic da' vreau să spun că

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.