Am fost la cumpărături. De-alea de bază. De supermarket. Am plecat de-acasă cu lista și cu o durere sâcâitoare de spate. Una care, după ce am coborât din mașină în parcarea magazinului, mă făcea să-mi doresc ca tot ce aveam de luat să fie la nivelul ochilor, să nu trebuiască să mă aplec.

Am intrat și am început să pun în cărucior. Normal, mai nimic din cele pe care le aveam de luat nu erau cum mi le-am dorit. La ce păcătos sunt, pe undeva mi se părea firesc. Deci până la urmă, ăl de sus te vede. Asta e. Strâng din dinți și, mai cu o mână apăsând zona dureroasă, mai cu mișcări decupate din filmele cu roboți, mă strecor mai departe prin puhoiul de lume.

Pe la raionul frigo, mă trezesc brusc cu un mix de senzații. Tari. Românești, vorba reclamei. Pielea mi se strânge pe mână de frig, un val de transpirație îmi inundă fruntea și chelia și o bolboroseală rău prevestitoare îmi ciocăne instalația pe interior. Ei, hai că mi s-a părut, îmi zic în sinea mea și împing căruciorul mai departe spre raftul cu brânzeturi. Iau două cutii de tofu și mă aplec să le pun în căruț. Strike two! Nu e glumă! E panică, man! Durerea de spate a dispărut ca prin minune. Parcă mi-a fost luată cu mâna de cufureala ce-mi întuneca orizontul și-mi micșora pașii. Ce dracu fac acum? m-am întrebat sugrumat de teamă, privind la căruciorul plin și simțind cum treceam cu pielea prin spectrul rogvaiv-ului în timp ce cerșeam îndurare și putere de rezistență pentru supapa ce amenința să cedeze dintr-un moment într-altul.

O tai urgent spre zona caselor. Sfântă Mărie mică! Ce mare e coada! Rânduri până pe culoarul principal. Din 24 de case, deschise doar 6. Bravo, Kaufland! Zi de sâmbătă, ora 11, magazinul plin, ca de sărbătoare.

Stimați clienți, am deschis pentru dumneavoastră și casa 5! – se aude oarecum izbăvitor în difuzoare. Sper să nu se deschidă și altceva, îmi zic în gând, în timp ce schimb piciorul de sprijin, atent să nu tulbur krakenul care părea că s-a mai domolit puțin. Citesc pe una din porțile de la o casă închisă un mesaj de un sadism feroce, dată fiind situația în care mă aflam: ”Alegeți altă casă dacă vreți să ajungeți mai repede acasă”. Ah, aș fi ales să zbor la-ntors acasă, ca sergentul lu Alecsandri, dar mi-era că orice mișcare bruscă s-ar fi lăsat cu daună totală.

În fine, trec fără pagube majore de case. Cel puțin la interior. Acolo unde, ca-n reclama de Dry Wetter Taft: supapa rezistă. Doar casierița m-a privit puțin ciudat, pesemne mirată de spasmele care mă zguduiau, dând semne că mă paște o nouă încercare. Am luat-o ușor către parcare, împingând căruciorul cu gesturi de paralitic, acompaniate de chiorăiala periculoasă din mațe.

Ajuns la mașină, basculez totul în portbagaj și, cu infinită precauție, deschid compasul să urc în mașină. Cântece de îngeri îmi răsunau în urechi. Victorie! Hai că în 5 minute sunt acasă. Apăs butonul de Start și…. Pauză. Mai apăs o dată. Un cârâit scurt și un mesaj în bord de m-au trecut trei tzunami-uri: ”Battery low”. Practic, mașina era moartă. La fel ca mine pe interior. Din fericire, cufureala a trecut din nou pe stand-by. Nu mă mai durea spatele, nu mă mai împingea nimic. Ce fac cu mașina? La dracu! O las aici? Mi-o blochează ăștia? Creierul dădea în clocot, căutând soluții. Sun un prieten. Singurul disponibil în apropiere. ”Băi, Laule, cu multă plăcere, dar tocmai am băut 3 beri” ”La 12, frate?” – zic în gândul meu. ”Asta e. Las că văd eu ce fac”. Dar cum prietenul la nevoie se cunoaște, mi-a zis că sună el pe altcineva care să vină să-l ia cu mașina și să mă ajute, dar abia peste 2-3 ore că persoana era plecată cu treabă.

Rămâne așa și plec pe jos spre casă. 15 minute de golgotă mi se deschideau în față. Ce patimi, frate! Preferam spinii pe cap decât tumultul vulcanului Krakatau care părea că s-a trezit din nou la viață și-și clocotea ultimele clipe înainte de a erupe. În cap mi se derula deja o parodie, de tot rahatul, la filmul ăla documentar Seconds from disaster. Desigur, cu mine în rol principal.

Am ajuns în sfârșit acasă, cu mersul ăla ciudat al alergătorilor de marș și am dat să ură scările. Am privit în sus spre ele înălțând o ultimă rugă. Doar un etaj, Doamne! Dar, normal, așa cum se întâmplă întotdeauna, cu cât ești mai aproape de mal, cu atâta ăl de sus pare decis să întoarcă privirea: ”Hai, te-am adus până aici, mai descurcă-te și tu singur în continuare”. Recunosc, nu m-am descurcat. Prima treaptă mi-a fost fatală. Nu mult, dar suficient cât să mă declar învins. Am zburat din ușă până la baie și, cu ultimele puteri am pus capăt unei suferințe inumane.

Acum, mă doare spatele din nou. Dar ce durere plăcută…

2 Comments

  1. Gheo

    Kaufland are toaletă publică! Dar, asta e!

    Reply
    1. krantz (Post author)

      O fi având. Dar și eu am avut ambiție… 😉

      Reply

Nu că zic da' vreau să spun că

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.