Se pare că Întâia Fomistă a ţării ţine cu tot dinadinsul să ne dovedească valabilitatea zicalei cu: pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti… Cred că văzând-o acum, asistentele de la spitalul unde şi-a jucat cu succes “suferinţa”, îşi dau palme peste mâinile care i-au pus perfuziile cu glucoză.
Ascultând-o cum gândeşte acum, ai fi tentat să crezi că i s-au pus şi alte chestii în perfuzii, ce i-au afectat capacitatea de a raţiona. Dar cum ştim că sistemul sanitar n-are nici de unele, singura explicaţie este gustul puterii dat de ciolanul în care şi-a înfipt adânc dinţii şi muşcă cu poftă, în compensarea zilelor triste pe care le-a trăit şi pe care vrea să le uite cât mai repede. Hmmmm! Un gust atât de bun, mai rar. Cred că în fiecare zi se întreabă cum de nu i-a dat prin cap s-o apuce greva cu 20 de ani mai devreme? Doamne, cât timp irosit… Dar acum, gata! Să mai zică cineva ceva rău de Caracal, oraşul ei natal… S-a prins din prima cum stă treaba. Ce atâta chin cu elevii, cu meditaţii, cu grija zilei de mâine? Ca senator, până şi vacanţele sunt mai mari. Şi, deşi tot o bugetară rămâne, simte că toată suferinţa ei n-a fost în zadar. Poate ieşi acum mândră, strigând în gura mare replica lui Dinescu de la revoluţie, dar cu un cuvânt schimbat: “Fraierilor! Am învins!”
Foştilor colegi profesori, le transmite un singur mesaj: să recitească Punguţa cu doi bani şi, cine ştie, dacă baţi pe cine sau unde trebuie…
