Amintiri din cătănie (2)

Preluaţi de la poartă de un segent, grupul nostru de recruţi a fost îndrumat către infirmerie, unde aveam parte de prima luare de contact cu armata. Clădirea micuţă, vopsită în alb şi mirosind a spirt, ne aştepta printre copacii din curte, pentru controlul medical şi aducerea tuturor la acelaşi standard de igienă. Celor care mai credeau că pletele erau admise în acea curte, li s-a demonstrat pe loc că se înşelau amarnic. O maşină de tuns reglată doar pe nr.1 şi o foaie de cort verde înfăşurată în jurul gâtului, spuneau adio unor plete ce erau, după comentariile celor de acolo, “de pizdă“. Urma apoi deschiloţarea şi decalotarea pentru controlul riguros al sulelor belite. Prilej de coate, înghionteli, priviri curioase şi comparative. Şi inevitabila întrebare a veteranilor aflaţi acolo, pe post de ajutor sanitar, la adresa unora mai dotaţi: Bă, tu ţi-ai frecat-o sau aşa mare e ea? Încet-încet jena dispărea, lăsând loc râsetelor. Mai ales că unora, frigul din încăpere le provocase o sculare inversă, îngreunând examenul medical prin tufa de floci. Eram oarecum mai relaxaţi că aici ne priveau doar bărbaţi şi nu asistente femei, aşa cum avusesem parte la acelaşi examen preliminar de la centrul medical care ne hotărâse aptitudinea de a ţine arma în mână.

Apoi, după ce tot grupul a fost examinat medical din toate punctele de vedere, am fost îndrumaţi către holul clădirii principale, unde urma să primim exchipamentul de soldat. Înăuntru, puhoi de lume, fiind vorba de aproape 200 de recruţi câţi ajunsesem în acea zi la unitate. Toţi încolonaţi frumos la rând, ca mieii la tăiere, speriaţi de privirile încrâncenate din jur şi de miştourile veteranilor de pe margine: Hei, bibane! Ai belit pula! Care-i AMR-ul? Cât China, ai?

Aflam atunci că unitatea de timp în armată era de fapt AMR-ul. Care reprezenta numărul de zile rămase până la “liberare” (Au Mai Rămas). Ceasul n-avea relevanţă decât pentru cei care erau de gardă sau planton. Iar AMR-ul (aveam să aflu mai târziu) era sfânt. Contorizat de cei ce intraseră sub 100 de zile de un centimetru de croitorie, din care se tăia într-un ceremonial zilnic, înainte de ora stingerii, câte o unitate.

Sub ochii noştri asaltaţi de atâtea mişcări şi printre ordine strigate din toate părţile, lucrurile se desfăşurau rapid. Fiecare trecea pe la câte o masă improvizată de unde primea un set de lenjerie intimă, un pantalon, un veston, o cămaşă, o vestă, 2 perechi de ciorapi, o căciulă, centură şi o pereche de bocanci. Fiecare articol dat la nimereală, indiferent de mărimea individului. Orice reclamaţie referitoare la dimensionarea greşită fiind taxată prompt cu o palmă după ceafă sau un şut în cur cu dedicaţie: “I-auzi pula mea! Bibanul comentează! Eşti prost? Nu-ţi vine, fă schimb cu altul!

Făcând parte din ultimul grup care a ajuns la unitate, am avut surpriza de a rămâne fără echipament întrucât se terminaseră bocancii şi ca să nu piardă evidenţa, până a doua zi când urma să fie adus surplusul necesar de la depozitul central, s-a luat hotărârea să nu primim nimic. Aşa că am mai rămas civil încă o zi, privind uimit la transformările de look ce avuseseră loc la ceilalţi. Toţi kaki, care de care mai pescuit de pe gârlă. Cu hainele atârnând ca pe gard sau mânecile pe treisferturi de mână. Urma reglajul fin, seara la dormitor. Ordinul fusese de echipare imediată şi predarea hainelor civile la magazie.

Apoi am fost lăsaţi să mâncăm, fiecare din ce mai avea adus în pungi de acasă. Urma să fim trecuţi la porţie începând cu a doua zi. Am participat apoi la un apel scurt de seară, unde am fost învăţaţi să ne aşezăm în formaţie pe trei rânduri, o numărare scurtă şi trimişi în pas alergător la dormitor. Unul mare, de peste 100 de paturi, dispuse pe 2 nivele, spre care am năvălit cu toţii în încercarea de a alege locul cel mai bun. S-au stabilit 3 plantoane şi s-a dat stingerea. Mi-am scos canadiana mea de civil şi m-am culcat îmbrăcat, aşa cum fusesem pe drum. Am închis ochii, sperând să mă trezesc acasă, departe de coşmarul ce mi se întindea în faţă. Ţacă! Acesta nici măcar nu începuse. Avea să mă lovească brusc în freză a doua zi dimineaţă, la ora 6, atunci când somnul ne-a fost curmat de un răcnet inuman:

DEŞTEPTAREAAAAAA! BĂĂĂ N-AUZI? DEŞ-TEP-TAREAAAAAA!

Am făcut rapid un calcul mental. Mai aveam 540 de astfel de dimineţi. Maaaamaaaaa!

– va urma –

4 Comments

  1. Silvia Duma

    super amintirile din armata ta!

    Reply
    1. krantzro (Post author)

      Mulţam de încurajare. Deocamdată au fost doar cele din prima zi… 🙂

      Reply
  2. Lucian Elvis Peiu

    Ha-ha-ha! Tare! Apropo de AMR. Noi faceam cate o gaura pe marginea unei monede…de cat era atunci ca nu mai retin. Moneda din aluminiu. Cate o gaura pentru fiecare luna trecuta.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Eu am prins obiceiul cu centimetrul de croitorie.

      Reply

Nu că zic da' vreau să spun că

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: