De vreo săptămână a aterizat socru-meu la noi pentru nişte investigaţii medicale “de Bucureşti”. La o primă vedere, pentru oricine pare un gest firesc, absolut normal în sânul unei familii. Dar, în cazul acesta, există un mare DAR… Şi e vorba de cel al vorbirii exagerate şi fără oprire din partea lui. Cine crede că femeile vorbesc mult, nu ştie ce spune. Nu a avut parte de o “discuţie” cu socru-meu. E ceva, cum să vă spun… E cam ca Florin Piersic. La pătrat! Dacă vă puteţi imagina măcar că există aşa ceva. Eu îl ştiam cum e din vizitele anterioare. Dar atunci era vorba doar de câteva ore de petrecut la o masă, cu alte rubedenii în jur şi se mai disipa oarecum “încărcătura”. Dar chiar şi aşa era o caznă pe care nu ştiam de ce trebuie să o ispăşesc, pentru că, nu ştiu cum se făcea, dar mai mereu rudele mă plasau pe scaunul de lângă el. Acum dacă mă gândesc, se pare că văzusem doar partea aia de deasupra a icebergului. Şi abia acum încep să o cred pe soacră-mea, care ne tot povesteşte la ce chinuri e supusă ea. Şi mai e şi acuzată acasă, săraca, că nu vrea să mai comunice. Şi noi care credeam că se alintă…
Să stai acum şi să-l asculţi într-una, fără oprelişti, e tortură, fraţilor. Am ajuns să-i cunosc la perfecţie pe a lu Cenuşă, a lu Căcărează, a lu Pârţ, a lu Muşte-n cap, a lu Păstaie şi ale altor sute de supernecunoscuţi, cu toate aventurile lor de prin Valea Căcăcioaiei. Ştiu toate existenţele unor sate întregi, cu oarece detalii şi despre generaţii trecute. Ştiu despre profesori celebri (socru-meu a fost profesor), academicieni, oameni de ştiinţă, doctori, cu care a intrat de-a lungul vieţii în contact. Sunt bombardat cu vorbe şi informaţii de care nu am nici cea mai mică nevoie. Toate mitraliate non-stop, de zici că vine sfârşitul lumii mâine şi trebuie să transmită generaţiei viitoare, care-o mai scăpa, nişte secrete vitale pentru omenire. Am încercat să-l scot din priză, n-am mai băgat monezi, nimic! Perpetuum mobile, frate! Iar dacă încerci cumva să intervii în monolog sau să schimbi vorba, imediat după ce spui: “Ăă..” sau “Ştiţi, dar…” te trezeşti cu un “Dă-mi voie!” sau “Stai să-ţi spun!”. Asta dacă a reuşit să-ţi citească pe buze intenţia ta de dialog. Pentru că, am uitat să precizez, are şi ceva probleme cu auzul, pe care refuză să şi le trateze şi ca atare tre să cam ţipi. În rest, el ştie tot, are dreptate mereu, nu se înşală niciodată. Are o memorie fantastică, de istoric. Ştie cu precizie (tre să-l cred că prea spune cu foc) că pe 27 septembrie 1972, pe când tăia lemne în curte a făcut apendicită şi că pe 18 ianuarie 1954 a dat o ninsoare de i-a blocat în casă câteva zile. În ciuda memoriei de elefant, văd că începe să cam uite că unele poveşti mi le-a mai spus şi pe 3 mai 2001, şi pe 17 iunie 2002, şi pe 28 noiembrie 2005, şi pe 8 iulie 2007, şi pe…, şi pe…, şi pe….
La masă, mănâncă incredibil de repede, de parcă se teme ca nu cumva să termine altul primul şi să apuce să deschidă o conversaţie. Chiar şi-atunci, printre două linguri de supă tot se mai aud nişte cuvinte bolborosite de zeamă. Şi nu are deloc nevoie de alcoolul care se spune că dezleagă limba.
Ştie tot despre afecţiunile sale. Ştie mult mai multe decât orice doctor şi uneori încearcă să le şi demonstreze acestora în timpul consultului. Faptul că a ajuns la ei, e doar pentru a-i confirma lui convingerile. Unii îl mai reped, alţii apucă să ne citească în priviri rugamintea de a manifesta mai multă înţelegere. Sesizăm imediat zâmbetul de compasiune sinceră a doctorului faţă de noi. El va scăpa în 10 minute. Pe când noi, îl luam acasă…
De bine de rău, ziua mergem la serviciu. Dar cele 10 ore, cât lipsim cu treabă, trec ca gândul. Şi ajungem acasă, unde omul ne ia de proaspeţi şi începe să ne povestească absolut toate documentarele pe care le-a urmărit peste zi la tv. Cu lux de amănunte! Ştiu acum totul despre lemuri, Hitler, fantome, războaiele depozitelor, viaţă în condiţii extreme, aşii amanetului, macaci, reparaţii de antichităţi, crocodili, transporturi pe gheaţă, picturi celebre, cavaleri cruciaţi, iluminati. Tot, tot, tot! Sunt complet pregătit pentru viaţă! Pot câştiga acum, în orice moment, marele premiu la Vrei să fii miliardar. Bineînţeles în timp ce sunt hipnotizat, că doar aşa mi se pot smulge răspunsurile. Mi-a zis tot el, că undeva în creier, informaţia rămâne stocată şi accesibilă.
Nu ştiu cât va mai sta pe la noi. Asta-i viaţa. O să stăm pe metereze cât va fi nevoie. Mă gândesc acum să sun la Guinness Book s-o treacă pe soacră-mea ca cea mai rezistentă persoană din lume la oratorie. Eu am pus oricum ceva bani deoparte pentru o statuie în cinstea ei…
Sursa foto
Nu pot sa citesc. Sunt pe mobil si tema ta nu este responsive. Trebuie sa tot dau cu degetul stanga-dreapta.
Ei, ajungi tu la un PC. Nu e urgenţă. Stai liniştit.
Mi-ai adus aminte de matusa mea. A fost in tinerete profesoara de latina si apoi a devenit biolog. A lucrat in cercetare si dupa 90 a retrecut la catedra ca profesor in biologie. O conversatie la telefon dureaza 45 de minute. Cel mai greu e primavara, cand iti descrie ce ii fac cele 350 de specii de plante din gradina, cu denumirile in latina 🙂
Eu nu ştiu cum rezistaţi voi femeile atâtea minute cu telefonul la ureche…
Şi ştii ce ma amuză? Că deşi blamaţi “după” cu “Ah cât m-a ţinut asta de vorbă…” voi sunteţi cele care sigur aţi pus 1 milion de întrebări ajutătoare şi daţi vina apoi pe povestitor 🙂
Pune ma mâna si activează optiunea “mobile”. Pierzi cititorii de pe device-uri mobile.
E bine acum domnu Geo?
Perfect. 🙂
Eu mulţumesc pentru pont. Să vezi acum cum mi se triplează traficul… 🙂
Ca si in cazul tau este imposibil sa scoti o silaba.Totul este un monolog neintrerupt. Daca reusesc sa pun o intrebare atunci sigur nu mai sunt 45 de minute ci 2 ore.
@Ana R., nu ai probleme cu semnalul? :))
@ uprann, Probleme cu ceva în Germania?!! 😉
@krantzro, dar ce, Germania e scutita? La fosta adresa, orice provider am incercat, in casa semnalul era 0. Ca sa vorbesc la telefon trebuia sa ies in gradina. Doar apelurile de la serviciu erau redirectionate in inbound spre linia fixa. In rest, care voia sa ma bazaie la cap cu nonsensuri afla imediat ca am pierdut reteaua. 🙂
@upprann, zi mersi dacă n-ai fix-ul dat la astfel de cunoscuţi. Că atunci nu mai ţine figura. 😉
@krantzro, pai n-oi fi nebun 😀
@upprann, matusa suna pe fix :). Dar sunt salvata repede de progenituri. Nu rezista ei mai mult de 45 de minute fara sa aiba nevoie de mama 😉
@Ana R., uite un avantaj sa ai şoricei. :))
@upprann, sunt enorm de multe avantaje cand ai soricei :). Numai zambetul lor si iti e indeajuns.
@Ana R., I bet… 🙂
@Ana R., Şi atunci te-ntrebi: Cum să nu-i iubeşti?
@krantzro, trebuie sa ii adori 🙂
@Ana R, Ştii cum se spune: te iubesc şi te-ador, ca pe-un pui de curcă chior…
:)))))
Da. Ideal.
Numai că ar trebui să audă când zic măcar: “tata socrule”…
Iar aia cu 5 ore nu ţine. N-are logică sau acoperire ştiinţifică vi-a-vis de digestie. Sigur a văzut el la tv…
Nu prea te vad bine daca citeste ala batran pe aici. De fapt, vad ca ai disparut din peisaj. Esti ok? :)))))
Pune ochelarii pe tine 🙂
Vezi, de aia scriu eu sub pseudonim. Am curaj…:)
@krantzro, pseudonom si laptopul bagat sub pat. Le arati tu lor. :))))
Băi laptop n-am că-s sătul de ecran mic la serviciu. Acasă am doar PC şi 2 tablete. Cu parole de 24 de caractere. Schimbate zilnic… 😉
Oricum am ultimul cuvânt. Şi nu, nu e aia cu “da, dragă”…