Acum vreo zece ani, la interviurile de angajare într-o companie privată, erau la modă niște întrebări standard. Unele la care candidații prinseseră șpilul cu copy-paste și bifau răspunsurile pe bandă rulantă, cu speranța că la capătul celălalt al CV-ului era cineva la fel de nepregătit ca ei. Iar una dintre întrebările cheie era cea cu: ”Unde vă vedeți peste 5 ani?” O întrebare la care, bineînțeles, toți răspundeau, cu penajul înfoiat al unui păun în călduri: ”Manager într-o firmă de succes!” Bine, mulți nici nu cred că aveau clară în cap noțiunea de manager. Ce este dînsa și cum se întinde pe pîine. Dar clar era o chestie care ținea de șefie, deci automat ceva bun și ușor pentru minte și trup, la care era musai să aspiri. Chit că în acel moment erai o tabula rasa ce încă stăteai cu părinții. Ăia ce numărau ratele restante la creditul făcut pentru a te ține la facultatea particulară, că la aia de stat era cu examen și cu linii roșii trase deasupra. Și pentru că erai la vîrsta la care avioanele încă păreau comestibile, poziția aia de manager nu era o chiar ca o aspirație ci mai degrabă ca o respirație. Ceva firesc, natural şi de la sine. Mai ales că filmele americane arătau tuturor ce simplu e să ajungi la vîrf după ce te uitai fix și lung preț de cîteva secunde către monitorul unui calculator.
Privind retrospectiv, am putea spune azi că singurii care ar fi fost sinceri la acea întrebare ar fi fost unul ca baschetbalistul Sebi Ghiță sau ca tenismenul Pescariu. Unii care, din niște sportivi mediocri, au reușit peste noapte și cu multă trudă specifică să ajungă manageri în firme de succes. Restul și-au pierdut visul pe drum sau stau cu el făcut sul în ranița tîrîită zilnic la un serviciu de 12 ore pe zi, plătit cu salariul minim și cu convingerea maică-sii care se plînge vecinelor: ”E băiat bun dar n-a avut noroc!”
Există totuși și cîțiva norocoși care și-au văzut visul cu ochii. Ajungînd pe poziția aia atît de rîvnită de toți, din care își dau zilnic dovada măiestriei și priceperii absolute pe ramură. Și fără să vrei, oriunde ai întoarce capul pe stradă, n-ai cum să nu te lovești de rezultatele lor de manageri de succes. Ăia care se mîndresc că reuşesc să dea chix din prima la singura chestie pe care ar trebui să o facă: să-și ridice curul de pe scaunul de șef și să verifice dacă și cum s-a făcut treaba.
Sătul de Valea Prahovei, am fost weekend-ul trecut la Băile Govora. Să dăm o șansă turismului național. Știu, o să spuneți că-i cu moși și babe, dar asta e. Mă recomandă de-acum vîrsta. Mai fusesem accidental cu niște ani în urmă și ne uitasem la ruinele unei stațiuni cu potențial dar lipsită de norocul și atenția celor de la centru. Auzisem că stațiunea a fost oarecum reamenajată, deci hai să dăm o fugă.
Da, s-au schimbat lucruri pe acolo. Noroc cu coana Europa care ne vede ca pe-o barză chioară și ne dă bani pentru cuib. S-au restaurat clădiri, s-a reamenajat parcul, s-a mai dat o mînă de var. Bine, asta vezi din fuga mașinii. Că dacă te dai jos și-o iei la pas, dai cu nasul de managementul ăla de succes promis de tinerii de acum 10 ani. Iar dacă te plimbi prin parc, unul situat pe o zonă de deal și vrei să te așezi pe-o bancă pe aleea principală, pur și simplu vine peste tine. Și asta pentru că nu s-a găsit niciun șef mai acătării să-i spună lu Dorel, ăla de-a montat băncile noi în pantă cum l-a dus capul: ”Băi, boule! Pune mîna pe-o nivelă și sapă puțin sub suportul ăla de piatră al băncii! Să stea lumea normal, nu ca ăia din vale să vină, ciudat, grămadă peste ăia din deal!”. Sau măcar primarul, alt manager de succes, să-l fi luat pe șeful de la spații verzi și să-i fi spus: ”Băi, boule! Pentru ce naiba te plătesc dacă nu ești în stare să distingi care-i susul și care-i josul într-o pantă?”
Și să nu ne amăgim că asta e valabil doar cînd intri în contact cu statul. Că am intrat și-n hotelul privat unde, la baie, același Dorel a montat bateria de la cadă cu pipa atît de scurtă (că doar aia a avizat la achiziție un manager de succes), încît jetul de apă curgea jumătate pe rama prea lată a căzii și jumătate în gaura de supraplin. Și nu s-a trezit nici măcar managerul de hotel, unul de 4 stele, cu pretenții, să le spună celor mai de jos: ”Băi, boilor, voi chiar nu simțiți că vă plouă în gît și-mi faceți hotelul de rîs?”
Desigur, orice manager de succes a învățat că nu așa se vorbește cu subalternii. Măcar atît. Deși în cele mai multe cazuri, din cauza lipsei de conștiință, aceasta ar fi formula magică care ar rezolva treburile așa cum trebuie. Numai că noi încă suntem la nivelul la care șefia e de fapt confundată cu o domnie. Una care, ca și prostia, e musai să fie și bine plătită.
Poza , una care e făcută dintr-un unghi oarecum favorabil și nu arată șuiala reală din teren, e șutită de pe deștepti.ro. Asta pentru că și mie, nefiind pasionat de fotografiat, de multe ori mi se întîmplă să-mi spun, după ce am ajuns acasă și constat că mi-ar fi prins bine și o dovadă: ”Bai, boule, da de ce naiba ți-ai mai luat telefon cu cameră dacă nu catadicsești să dai și tu două clickuri pe motiv că mai bine ții minte?”