Citesc zilnic titluri din alea cu 10 trucuri ca să…, 5 sfaturi pentru a…, Cum să-l faci în 7 paşi...bla, bla, bla. Ştiţi genul. Inepţii de feministe, care cred că viaţa e un fel de tocăniţă, ce se face după reţetă. Sau o măsuţă de la Ikea, asamblată după o schemă desenată simplist. Totul ieşind bine de fiecare dată.

Faptul că nu vor să înţeleagă şi insistă să creadă în acele bazaconii, e o opţiune de viaţă. Şi chiar dacă mai devreme sau mai târziu tot o iau în freză, aceasta nu le face să renunţe la căutarea lor continuă prin reviste de soluţii minune pentru toate problemele. Aplicabile ca un şablon, în fiecare caz în parte, pe principiul de schemă logică: Dacă condiţie , atunci soluţie. Exemple sunt destule. Bunăoară unul povestit de un amic mai deunăzi. O întâmplare trăită de el pe viu din care reiese clar vorba aia cu : “Vezi băi Batman, nu-i ca-n filme.”

Omul era şofer angajat la o firmă de stat. Într-o zi se duce în oraş cu una din colegele de pe acolo şi îi cere aia să oprească la un moment dat în faţa unui restaurant, rugându-l să aştepte puţin. Trage pe dreapta, opreşte motorul, ia un ziar şi se pune pe aşteptat. Era la serviciu doar. După ceva timp, aude de undeva din spate o hărmălaie, ţipete şi imediat se deschide portiera din dreapta, cu colega intrând valvârtej, roşie la faţă şi oarecum ciufulită. Şi-i cere aia, ca-n filme, cu imperativul: Dă-i! Dă-i! Dă-i! să pornească mai repede. Luat pe nepregătite, până să găsească cheile, până să le bage în contact, apucă să vadă cu coada ochiului sărind din boscheţii de pe stradă, un Hulk în miniatură, care deschide portiera abia închisă de madamă, cu o forţă de-a crezut că a rupt-o şi i-a făcut maşina de pe inventar jeep de armată americană. Şi-apoi mi ţi-o înşfacă de păr pe duduie, târând-o afară din maşină, măturând toată aleea cu ea, până pe zona verde. Unde începe să-i care ca un Rocky turbat nişte upercut-uri scurte la faţă şi bărbie. Totul a durat nici 10 secunde, de n-a apucat amicul nici măcar să iasă din maşină şi să dea roată până la locul faptei. Bine, nu era nici el vreun Chuck Norris care să se poată bate cu ăla, care oricum terminase ce avea de zis, dar măcar făcea şi el ce putea. Oricum, gură-cască adunaţi, Poliţia! Chemaţi Poliţia!, tabloul complet pentru astfel de momente. Anchetă, declaraţii, detalii, chestii…

Deci ce se întâmplase? Colega cu pricina, trăia în concubinaj cu unul. De fapt cu ăla de-a snopit-o. Şi prinzând ea de veste că ăla mai avea una cu care se mai distra, a cerut, normal, sfatul unei prietene. Care, firesc, i-a şi sărit în ajutor. Că doar de aia citesc ele revistele. Să se informeze una pe alta în caz de. Şi i-a zis să-l urmărească şi când l-o prinde în flagrant, în oraş, să-i facă o scenă şi să-i arunce un pahar de vin în faţă. Zis şi făcut. Numai că tipul nu era clar sub papuc sau topit după moţoasa dânsei, având back-upuri la discreţie. Aşa că după paharul de vin aruncat în faţă a considerat c-o poate lua lejer la palme la faţa locului, făcându-i simultan praf şi telefonul mobil cu care dânsa încerca să facă o poză. Totul s-ar fi terminat aici, în varianta soft, dacă mâncărimea din curul madamei n-ar fi fost aşa puternică. Nu se ştie dacă a fost tot un sfat cu pasul 2 sau ceva spontan, dar după ce a ieşit smotocită din restaurant, a găsit de cuviinţă să ia o piatră de pe jos ca să-i spargă parbrizul şi să-i rupă lu ăla oglinzile de la maşină. Un Opel nou-nouţ, cu numere provizorii, parcat în faţa restaurantului. Cred că realizaţi ce înseamnă pentru un bărbat un asemenea afront la adresa propriei maşini. Mai ales din partea unei panarame. Ce a urmat, aţi aflat deja mai sus.

Finalul a găsit-o pe tipă la spital, cu fractură de mandibulă, zeci de cusături şi capul plin de bandaje, de n-o recunoştea nici mă-sa. Plus o nevoie, de vreo 2 luni, de a consuma mâncarea numai trecută prin pai şi conversaţie cu limbaj de neanderthal. N-a mai depus reclamaţie fiindcă pretenarul care-o smardoise, depusese deja o plângere pentru distrugere de bunuri. S-au înţeles amiabil şi s-au despărţit “prieteni”. Scutindu-l pe bietul poliţist, ce consemnase totul scărpinându-se sub caschetă, de un caz aşa complicat.

La întoarcerea la serviciu din medicalul forţat, a avut totuşi puterea de a face haz de necaz cu celelalte 9 colege de birou, cu care era în concurs de slăbit. Scăpase de 15 kile în două luni, şi a câştigat pariul. Deci se poate. Şi în ciuda suferinţei îndurate, unele chiar o invidiau. Aproape că meritase efortul. S-a uitat o perioadă câş la aia care o sfătuise, dar apoi a uitat. La naiba! Câtă memorie poate să aibă o oaie?

Acum recunosc, n-am prea citit pe undeva metoda asta de slăbit. Dar nici nu m-ar mira s-o găsesc. Mai ales că e una care dă şi rezultate. Garantat.

7 Comments

  1. Renata Carageani

    Dacă tu zici că toate astea s-au întâmplat cu adevărat, înseamnă că femeile sunt cu mult mai tâmpite (unele) decât ne-am fi putut imagina.

    Reply
    1. krantzro (Post author)

      Garantat 100%. N-am eu atâta imaginaţie. Nu văd de ce ai avea rezerve. 🙂

      Reply
    2. Sorin Ropan

      Mno, neatza buna ! Adica 99 % dintre astea de 20 de ani isi pun poze in pizza goala, pe facebook, si tu acum te-ai trezit sa constati ca sunt tampite femeile…

      Reply
      1. krantzro (Post author)

        @Sorin Ropan: mai taie-le şi tu dă-le dracu de procente! 🙂

        Reply
  2. ratzone

    doar 98%

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Chiar şi la 98% tot cu vînătăi se lasă 🙂

      Reply
      1. ratzone

        pt o perioada scurta, va renunta la sportul ei preferat. apoi va uita
        nu stiu de ce dar eu ma gandesc la cum ar fi fost ca mașina omului să fie din banii tipei spitalizate

        Reply

Nu că zic da' vreau să spun că

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.