Curs de engleză fără profesor

Se zice că e bine ca atunci cînd mergi în ţări străine să ai în bagaj şi un minim de cunoştinţe de limba engleză. Sigur te va putea scoate din orice încurcătură. Mă rog, o scoţi la capăt pînă la urmă şi fără. Că doar Pirandele şi Pardaillanii, care ne-au făcut un bine şi s-au orientat spre alte zări, n-au plecat de acasă recitînd fluent Hamlet în original. Dar la un moment dat, te vor durea mîinile de la atîta conversaţie.

Cam pe acelaşi principiu a mers şi nea Puiu, cel cu care am fost şi anul acesta în concediu. Bine, se baza şi pe faptul că eu cunoşteam vreo 2-3 cuvinte în plus, memorate din ghidurile de conversaţie şi l-aş fi putut ajuta. Recunoscînd oarecum şi că, inginer fiind, este exact ca în bancul acela cu cîinele: ambii au priviri inteligente, înţeleg, dar nu se pot exprima.

Şi totul a mers uns pînă în ziua în care, eu am decis s-o iau la pas prin muzee. Lucru care pe el îl plictiseşte teribil.

Ce dracu să fac în muzee? Mă ia cu somn numa cînd mă gîndesc!

– Mai vezi şi tu o sculptură, un tablou.

– Păi dacă vreau tablou, mă uit la ăsta din camera de hotel! Ce-are, nu-i frumos? Mai dau şi-o groază de bani pe ceva ce nu-mi place. 

N-am ce zice, omul are dreptate. E pasionat de arhitectură şi de fotografiatul ei. Preferînd să caute astfel de atracţii acolo pe unde merge. Aşa că şi-a luat inima-n dinţi şi familia de mînă, pornind hai-hui prin Amsterdam cu harta de gît, în căutarea unor clădiri cu cadre perfecte. Numai că, la un moment dat, mergînd de zor prin soare, începe să ţi se cam ia. Plus că distanţa faţă de locul unde lăsase maşina parcată crescuse pe nesimţite. Iar drumul de întoarcere li se părea acum mai lung decît sergentului ăla a lu’ Alecsandri. Colac peste pupăză, soţia insista totuşi să meargă la un muzeu. Chiar nu poţi veni acolo şi să ratezi Rijkmuseum-ul. Aşa că decizia firească e urcarea într-un tramvai.

Numai că viaţa în Amsterdam e destul de scumpă. Cel puţin pentru românul obişnuit cu tabla înmulţirii cu 4,5 / euro. Şi e bine să profiţi de ofertele avantajoase care sunt la tot pasul în ce priveşte costurile cu transportul. Mai ales dacă ai mai şi citit cîte ceva din pildele Sf.Google. Ar fi chiar aiurea să dai 2 eur/pers/călătorie cînd poţi lua o cartelă de 7,5 eur/zi/pe toate liniile. Aşa că decizia firească e să caute un loc de unde ar putea lua astfel de cartele. Norocul îi scoate în cale un automat aferent. Dar brusc, după acest moment, îi şi scoate limba. Pentru că ce ai putea să înţelegi din: 1. Kies het type van gewenste kaart  2. Voer het bedrag gerelateerd ?

Noroc cu pictogramele aferente care te mai pot ghida. Şi cifrele afişate. De meniul în limba engleză cine mai are timp? Ideea e să iei ceva de 7,5 euro. Ăla e bun. Bagă 7,5 euro click aici, click dincolo şi hopa! un card de plastic iese din aparat. Perfect! Deci nici măcar nu-ţi trebuie engleză! Deci merge! Hai cu al doilea! Nu mai are mărunt şi bagă o bancnotă de 10 eur. Click! Click! şi hopa cardul. Însoţit de data asta şi de un zgomot de monezi căzînd întruna în locaşul pentru rest. Numai din alea mici de 1, 5, 10, şi 20 de cenţi. Unele nu mai încap în mîna ce le-a luat şi se rostogolesc pe caldarîm. Scapă scurt un: “Gîţii mă-sii de treabă!“, în timp ce se uită după soţia care aleargă după ele. În spate, un localnic aşteaptă cuminte să-i vină rîndul la aparat. Oarecum uimit şi neînţelegînd exact ce se întîmplă. Not so fast! i-ar zice nea Puiu dacă ar şti ceva mai multă engleză. Mai are treabă. Mai are de luat încă un card. Şi începe apoi tacticos să introducă monezile alea primite rest. “Fraiere, credeai că mă umpli pe mine de mărunţis? Na de-aici!” Localnicul şi-a pierdut răbdarea şi a plecat. În sfîrşit iese şi al treilea card. La fix! Tramvaiul tocmai ajungea în staţie. Familia urcă şi nea Puiu dă cu primul card de cititorul aferent din tramvai. Sunetul specific şi mesajul afişat: “Card invalid” îl face să transpire şi mai mult. La naiba! abia le-am cumpărat! Le încearcă pe toate dar rezultatul e acelaşi. Tramvaiul a pornit. Împreună cu explicaţiile lui nea Puiu date vatmanului şi încă unui călător dispus să ajute la clarificare. Totul în engleza aia cu braţele. De nu ştiau bieţii oameni dacă conversează sau doar îşi face vînt. În final, concluzia cade ca un trăsnet: “Wrong card“. Era doar un fel de portofel electronic de abonament, pe care puteai pune suma dorită ca şi credit, din care ţi se scădea pentru fiecare călătorie. Costa tot 7,5 euro dar era altceva. În tot timpul ăsta, tramvaiul a mers şi a ajuns în staţia cu muzeul unde vroiau să coboare. Lăsîndu-l pe nea Puiu uimit şi turbat de draci. Dăduse 22,5 euro pe 3 bucăţi de plastic inutile.

La muzeu au intrat doar soţia şi fiica. El a rămas să se calmeze, pozînd de zor exterioarele şi parcul.

Apoi au decis că ar fi cazul să mai şi mănînce ceva. Nu era timp de ceva sofisticat aşa că ceva frugal, la o terasă din drum era cel mai potrivită opţiune. Căldura de afară dogorea totul. Însetaţi cu toţii s-au aşezat la o masă cerînd o sticlă cu apă mai întîi. Au primit una de 0,75 litri care s-a consumat instantaneu. Cu gesturi largi, fără vorbe inutile, nea Puiu i-a indicat chelnerului să mai aducă una, împreună cu mîncarea aferentă. Pozele din meniu uşuraseră toată conversaţia, reducînd-o aproape la zero. Pe final a venit şi nota. Cea care i-a ridicat din nou tensiunea brusc. Cele 2 sticle de apă chioară, costaseră 12 euro! Fix cît toată mîncarea pentru 3 persoane.

Seara, după ce ne-am reîntîlnit şi ne-am depănat poveştile de peste zi, nea Puiu a decretat solemn ca o concluzie: “Dă-i mă-n gura mamii lor! Două zile nu mai vreau să aud pomenite cuvintele tramvai şi apă!

tramvaie

1 Comment

  1. Pingback: La pensii care va să zică... - Krantz blog

Nu că zic da' vreau să spun că

%d bloggers like this: