Pe mine m-a bătut taică-miu şi mai tare. Sîc!

Ştim cu toţii că presa din România e moartă. De mult. Ba chiar i-am şi mîncat cîteva rînduri de colivă la parastasele anuale. Iar ceea ce mai vedem în ziua de azi ca fiind  manifestări ale ei, sunt de fapt momente în care vine să ne bîntuie. Vrînd parcă să ne demonstreze cauzele morţii. Pentru că tot ceea ce reuşeşte să facă, e doar să umfle cîte o gogoaşă găsită pe jos, în praf, într-un colţ de ţară. Împărţind obligatoriu lumea în două şi forţînd-o să-şi scoată la suprafaţă reacţiile isterice. Iar fondanta de pe colivă sunt şedinţele de terapie în masă ce apar firesc în urma trendului creat, la care unii se simt îndreptăţiţi să-şi expună cazurile.

Şi pentru că s-a dus vremea scrisorilor cu “Dragă redacţie,…..” şi toată lumea are cont de Facebook, e mult mai simplu acum să fii în pas cu moda. Eliberîndu-te instant şi gratuit, în faţa tuturor necunoscuţilor, de marile “traume” cu care te-ai cocoşat purtîndu-le pînă acum. Şi noroc cu presa asta că a adus în discuţie subiectul, că altfel riscai să faci explozie. Sau implozie. După caz.

Anul trecut a fost cazul cu violul din Vaslui. Daaa, primul din istoria omenirii. Şi acum, după toată tevatura naţională, cu siguranţă şi ultimul. La început, a fost doar o ştire banală peste care lumea şi trecuse. Că doar era ceva local şi obişnuit în zona aceea. Noroc cu fata de la ziarul ăla central care a scos-o din noroiul în care se afunda. A spălat-o frumos, a băgat un titlu cu “mă-ta” şi gata! S-au umplut Facebook-ul şi blogurile de confesiuni ad-hoc: “Bună, sunt Rodica şi am fost violată! – Bună Rodicaaa!” Like & Share.” Vaaai, suntem alături de tine. Tiii ce ne mai pasă! Ne sufocă empatia!” Că ulterior ştirea iniţială s-a mai semifîsîit, chiar nu mai contează. Bine că s-au mai rezolvat nişte traume la kilogram.

Apoi a fost isteria cu emigranţii. Mă rog, una internaţională. Dar tot fără rost. Şi alimentată permanent de presa ce mai băga zilnic cîte un lemn în sobă deşi eram în plină vară. “Lasă-i să dea în clocot!” îşi frecau mîinile mulţumiţi numărătorii de click-uri şi de comentarii. Alea aţîţate continuu de ultima poză cu copii pozaţi în 100 de cadre, din care s-a ales cel mai lacrimogen. “Mvaai! Cum pot fi unii atît de cîinoşi! Aş lua la mine trei familii de refugiaţi. Dar uite că nu vor să vină la noi! Păcat! Că eu sunt aşa de bun!” Dar pînă atunci ia să dau măcar un Like & Share la nişte poze.

Acum sunt în trend mărturisirile cu bătaia din copilărie. Totul pornind dintr-un cătun de Norvegie. De la o ştire oarecare, pe care presa de la noi a prins-o norocos la copcă. Nu contează că pînă azi au fost alte mii şi mii de cazuri asemănătoare în ţara care are o lege clară în acest sens. Important e că de data asta e la mijloc un român şi trebuie să fim, neapărat, alături de el. Chit că asta ne forţează acum la dezvăluiri terifiante ale trecutului propriu, de care numai noi ştim cum am scăpat. Asistînd acum, fără să vrem, la un concurs de dezvăluiri cu cine a luat mai multă bătaie cînd era mic. Pentru că da, de astfel de momente e nevoie pentru a rezolva problemele de acest gen. De isterii în masă. Asezonate cu mîngîieri virtuale pe spate. Eventual şi un Like dacă ţi-a plăcut povestea mea.

Poate că mulţi vor spune că nu sunt empatic. Poate că aşa este, privit din exterior. Dar nici nu pot fi cu toată lumea. Sunt cu cei apropiaţi şi cu cei pe care îi cunosc. Ştiu că e uşor să fii empatic din dosul tastelor. Dar nu pot minţi de dragul lumii şi al unui like în plus. Nu sunt şi nici nu pot fi Maica Tereza.

P.S. Mare noroc că a început să ningă aşa mult. S-a mai înseninat Facebook-ul. Albul milioanelor de poze cu zăpadă acoperă acum negrul poveştilor mai mult sau mai puţin adevărate.

diary

sursa foto 

 

 

6 Comments

  1. racoltapetru6

    Chiar am sosit primul?! Oooop!, n-aș fi vrut să sparg gheața, mai ales că mi-ar plăcea să merg la copcă și nu risc la ceva subțire, coane Krantz! 😉

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Pe frigul ăsta şi la gerul care se anunţă, cred că n-o să fie vreo problemă. Cel puţin dacă sticla de tărie e plină. 😉

      Reply
  2. opantazi

    Buna, sunt Oana! Cand eram mica, ma batea bunica. Nu prea tare si doar ocazional. Ocaziile i le dadeam eu. Pana acum, nu mi-am dat seama ca sunt o victima. Probabil ca de-aia nici nu m-am facut remarcata vreodata. Moaaaama, sa vezi cati prieteni imi fac acum pe facebook!

    Reply
    1. krantz

      Bună Oana! Of, of, ce sufleţel năduşit se pare c-ai fost!
      Din păcate, cred că ai greşit blogul. Grupul pentru mîngîieri virtuale tardive şi inutile, e cu un etaj mai sus. Aici te poţi doar antrena să fii Rambo.

      Reply
  3. calinakimu

    Mercenarii jurnalismului țin pasul cu societatea, ba chiar o întrec…în rele…Un motiv în plus să susțin că totul este așa cum trebuie să fie.

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Şi unde mai pui că ne şi place. Cum ne noi…

      Reply

Nu că zic da' vreau să spun că

%d bloggers like this: