Moşu

Mergeau amîndoi, tăcuţi, unul lîngă altul pe stradă. Veneau de la obişnuita şi zilnica plimbare în parc. Frigul şi vîntul de afară îi sileau pe mulţi trecători să iuţească pasul. Nu şi pe ei. Ce rost ar mai fi avut? Oricum nu se mai grăbeau nicăieri. Erau de mult la pensie amîndoi. Plus că, de la o vîrstă, tabieturile se schimbă mai greu. Şi orice abatere din ritmul cotidian nu poate decît să deranjeze.

Paşii lui, altădată sprinteni, abia şi-i mai tîrîia acum pe trotuar. Picioarele îi tremurau slăbite şi simţea că în fiecare zi, plimbarea devenea din ce în ce mai chinuitoare. Dar n-ar fi renunţat la ea pentru nimic în lume. Ehe, unde sunt zilele alea cînd o zbughea înainte şi întorcea apoi capul cu acea întrebare îndemn: “Hai! Vii şi tu odată?“.

Acum e din ce în ce mai greu. Iar drumul de la parc pînă acasă, pe care altădată l-ar fi făcut într-un minut de sprint, dura şi cîte un sfert de ceas. Cu opriri dese şi răsuflări din greu. “La dracu! Şi cîtă mişcare am făcut la viaţa mea! Ceva nu e în regulă…

În faţă, colţul blocului se vedea deja. Nu era mai departe de o aruncătură de băţ. Dar dacă cineva i-ar fi putut citi gîndurile, l-ar fi auzit zicîndu-şi zîmbind amar: “Băi frate, parcă-s sergentul lu Alecsandri…

A mai privit o dată în jur, făcîndu-şi parcă curaj, apoi a tras aer în piept şi a luat-o din loc, amăgindu-se singur: “Hmm! Hai taci că parcă m-am mai dezmorţit puţin!“.

Ajunşi în faţa aleii de la intrarea în bloc, s-a oprit brusc. Ştia că va urma să audă atît de obişnuitul: “Hai Moşule! Hai sus!“. Prima dată cînd i s-a spus aşa s-a făcut că nu aude. El, moş?! Dar apoi a înţeles că nu era nimic răutăcios în apelativul ăsta. Ba chiar era mai degrabă un alint.

A ridicat capul din pămînt răsuflînd greu. Privirile li s-au întîlnit iar cuvintele au rămas din nou nerostite. Se ştiau de prea mult pentru a mai fi nevoie de aşa ceva. Se ştiau practic de-o viaţă. A clipit scurt, inspirînd în acelaşi timp cu nesaţ o pală de vînt ce i-a adus la nas o vagă aromă pe care, ciudat, parcă n-o ştie. “Mai vrei să dăm o tură de bloc, nu? Hai!

Apoi, în ciuda vîntului tăios, omul şi cîinele au luat-o uşor la pas pe alee. Doar ieşiseră la plimbare. Undeva, între ei, chiar dacă nerostită, aceeaşi întrebare răsuna trist, ca de fiecare dată cînd ajungeau în faţa blocului: “Oare asta să fi fost ultima?

oldmandog

foto

5 Comments

  1. Dede Cati

    Frumos, frumos frumos !!!!!

    Reply
  2. Dede Cati

    Eu cand am fost apelata prima oara cu “tanti “,m-a luat cu frisoane :)))))

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Vine o vreme pentru orice. Ideea e că niciodată parcă nu eşti pregătit.

      Reply
  3. gheo

    Aveam o matusa, s-a prapadit acum 2 ani la vreo 84 de ani, care s-a suparat rau cind, pe la 60, I-a zis cineva in tramvai, mamaie! A facut tapaj de chestia asta mult timp in conditiile in care era deja bunica, dar nu la acel mamaie cu trimitere la nepoti s-a referit preopinentul din tramvai! Intradevar vine timpul pentru orice!

    Reply
  4. cezar firicel

    e usor cam trist, asa este, toti imbatranim, nu toti acceptam.

    Reply

Nu că zic da' vreau să spun că

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.