Nu-ș cum de s-a întîmplat, dar după ce am aruncat cu banul în sus pentru a vedea unde facem Revelionul ce tocmai a trecut, acesta s-a nimerit să cadă pe Breaza. “Se putea și mai ciudat!” – ne-am spus cu toții în timp ce orbecăiam la ceas de seară după un număr de curte pe o stradă din labirintica așezare de-nceput de Valea Prahoveilîngerii. Acolo unde GPS-ul insista că nimerisem bine dar nicio curte din jur nu voia să ne confirme nici măcar aproximativ că batem la poarta care trebuie. Ne-am gîndit că fie brezenii de acolo economisiseră banii de pe tăblițele cu numere pentru a avea ce pune pe masa de sărbători, fie s-au hotărît să rîdă în nas oricărui poștaș nou pe traseu. Noroc cu niște prieteni care sosiseră mai pe lumină și recunoscuseră casa după culoarea și modelul din pozele de pe site, care ne-au ieșit la poartă și ne-au scăpat fix în momentul în care aproape că începea spectacolul cu asmuțitul cîinilor de prin curți.

A urmat apoi o porție de bla-bla, blu-blu și, pentru că a doua zi, pe 30, ne planificasem o drumeție pînă la cota 2000, pentru a scăpa de problema mașinii în Sinaia și a încerca niște senzații tari românești, am decis să luăm un tren. Zis și făcut! Dar cum drumul pînă la gară era ceva gen 40 de minute pe jos și pentru a nu pierde timpul pe străzile cenușii ale unei Breze încremenite în timp, am luat mașina. Și după ce i-am urat primarului local toate cele aferente unui drum de vis pentru vînzătorii de pivoți, bucșe și alte accesorii auto, iată-ne încălecînd pragul gării din Breaza. Ne-am repezit la casa de bilete, că se apropia ora citită pe mersul ternurilor de pe net, dar doamna cu chipiu roșu  ne-a făcut vînt din paleta verde arătîndu-ne politicos drumul pe peron, cu precizarea că biletele se iau direct de la controlor. Asta și fiindcă cică era un tren particular ce nu ținea de CFR. Așa că am traversat regulamentar linia pe partea cu dusul spre Sinaia și imediat am auzit un anunț: “Atențiune! Sosește un tren! Feriți linia!” Am ferit-o, ce era să facem, uitîndu-ne lung după tren, tot așteptînd să se oprească să ne ia și pe noi cei vreo 20-30 de oameni adunați acolo. Numai că, se pare că acela nu avea oprire și în Breaza. În fine, am mai stat vreo 5 minute și am auzit iar același:  “Atențiune! Sosește un tren! Feriți linia!” Am ferit-o iar și am așteptat ca trenul să oprească. Numai că nici acesta nu dădea semne c-ar vrea să ne ia. Ne-a trecut prin cap că poate n-aveam noi fețe de tren. Oricum ne-am lungit gîturile și după el și am văzut că începe să încetinească. Oprind fix în capătul celălalt al peronului unde nu era nici naiba. Prilej numai bun pentru noi toți cei adunați laolaltă să o luăm la goană și să ne bulucim cu toții la ușa ultimului vagon, în sunetul fluierului ce anunța că trenul pornește.

Călătoria în sine, normal, o plăcere. Am privit cu nesaț la același mobilier de tren la care niște elvețieni se uitaseră acum 30 de ani cînd vagonul ăla în care eram acum fusese nou, iar pe geam, admiram coada de mașini bară la bară ce se înșira pe șoseaua de vis-a-vis. Deși nici noi nu mergeam cu cine știe ce viteză, cu toate că nimic nu ne stătea în cale. Doar că era aia ferată română. O fi fost poate și din cauza prețului de 3,7 lei/bilet/pers Breaza-Sinaia, taxat regulamentar de nașu, care lua la rînd vagoanele și credea pe cuvînt pe fiecare care spunea de unde s-a urcat și pînă unde merge, pentru calculul automat făcut de dispozitivul spînzurat de gît. În rest, nimic notabil, în afara momentului în care un el și o ea, aflați la vîrsta primelor mirosiri au hotărît să intre la cușeta cu wc. Amîndoi odată, semn că aveau ceva serios de făcut de era nevoie de două persoane.

Pe repede înainte:  ajuns în Sinaia – verificat ora tren retur – taxi din gară pînă la telegondolă – 20 de lei, preț fix, comunicat oral – Hai! – 5 lei de bască pentru 5 minute cu taxiu față de 3,7 pentru 40 cu trenu –  Beat this CFR! – Aparat de taxat: design interior – #vremschimbare – noi, #rezist – taximetristu – Lamulțan! – Telegondolă pînă la 1400 – Wow! Priveliște, brazi… – Telegondolă  spre 2000. Ceață, văleu… – Cota 2000: zăpadă, frumos, senin, friguț, pîrtii pline, schiori, drumeție pe lîngă ei, popas cabană – vin fiert, ciorbă văcuță – poze cu noi, cam singurii fără chestii fibrolemnoase sub tălpi pe acolo – telesacun cota 2000 și retur.

În gara Sinaia, pe monitorul chior și șters ce afișa activitatea feroviară din zonă, apărea și un alt tren, ce sosea ceva mai devreme decît cel de care știam. Direcția București. Să întrebăm dacă oprește și în Breaza. Răspunsul de la ghișeul de informații e oarecum cauzator de crăcănare în grup: ” E un tren particular. Nu avem informații dacă oprește și în Breaza” La naiba! E un tren care trece zilnic pe acolo. Cum adică să nu se știe ce opriri are în continuare? Că doar merge pe aceeași linie. Dacă se ciocnesc chestii? Mă gîndesc că poate doamna de la Informații avea o zi mai proastă, se certase cu șefu sau nu avea chef să se uite pe un monitor și mă duc la ghișeul cu casa de bilete. Răspunsul e copy/paste, semn că făcuseră aceleași cursuri de perfecționare. Și în timp ce-mi aduceam aminte de vacanța de astă vară de pe lacul Konstantz, unde se vînturau vaporașe de croazieră pe lac din trei țări (Austria-Elveția-Germania că e graniță comună) și aveai informații clare pentru toate cursele, toate opririle și toate orele, mă gîndeam că singura schimbare în abordarea clientului de către CFR a fost făcută de madam Udrea cînd a schimbat personalul cu regio și acceleratul cu interregio. Hotărîm să mergem pe peron și fiind un tren particular să abordăm mecanicul de locomotivă pe model de ia-mă nene. Dacă oprește, ne suim, dacă nu, așteptăm varianta CFR de peste juma de oră. Și în timp ce se zăreau luminițele trenului ce se apropia, la difuzoarele gării vocea doamnei de la Informații care anunță chestii, prinde a glăsui pomelnicul standard cu: trenul numărul din direcția, sosește la linia și va pleca către cu opriri în…. Breaza….

Hotărîm să economisim un scuipat și urcăm în tren. De data asta prindem și locuri pe scaune. Alea care dacă ai depășit vîrsta pionieratului și te-ai dezvoltat normal te fac să-ți cauți poziții de yoga pentru genunchi. Asta dacă nu vrei să riști să devii o țintă de #metoo în caz că te nimerești în compartiment lîngă vreo dînsa. Și brusc realizăm că nu prea știm la a cîta să coborîm. Iar în bezna de afară nu vezi nimic. Nașa apare și ne taie biletele după ce ne renumără de mai multe ori, scuzîndu-se că e obosită și bate eroare. O rugăm să ne spună la a cîta stație trebuie să coborîm dar nu poate preciza pe loc spunîndu-ne că revine și ne anunță ea cînd e cazul. Noroc cu gps-ul de pe telefon care ne arată exact în ce gaură de cur suntem. Ajungem în final la Breaza ne dăm jos și o luăm ușor pe peron către locul unde lăsasem mașina. De undeva, de la o ușă deschisă, nașa ne recunoaște și ne întreabă de sus: Ați coborît? Sănătate! La mulți ani! 

 

foto

 

Facebook Comments

5 Comments

  1. racoltapetru6

    Nu știam că și la trenurile particulare se menține nașul. 🙂
    Faină călătorie… pentru cei care o lecturează. 😉

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Teoretic era controlor. Practic, tăia bilete regulamentar dar mai mult după ureche.

      Reply
  2. Lucian Elvis Peiu

    Oriunde merge darul. :))

    Reply
  3. Renata Carageani

    Cum ar fi fost să nu oprească trenul în Breaza, la întoarcere, și să vă ducă direct în București?! 🙂

    Reply
    1. krantz (Post author)

      Nu ne urcam dacă nu aveam confirmarea că oprește acolo. Iar dacă ni s-ar fi întîmplat, totuși, am fi fost noi cei ridicoli, nu căile ferate.

      Reply

Nu că zic da' vreau să spun că

%d bloggers like this: