Pentru foarte mulţi, istoria nu mai are timp să se scrie. Aşa numita “perioadă de graţie” a expirat deja de 22 decembrie 2014, a doua zi după investire. Cerinţa de perfecţiune e acum mai acută ca oricând. Mai ales că preşedintele e neamţ iar asocierea cu perfecţionismul se face de la sine. Din păcate, cerinţa e doar într-o singură direcţie. Vreau perfecţiune doar de la celălalt. Eu deja am atins-o. Şi chiar dacă, prin absurd, mai greşesc câteodată, oricum greşeala mea e infinit mai mică decât a celorlalţi…
Se pare că unora, sistemul le-a furat până şi dreptul la speranţă, lăsându-le totuşi, în compensare, un pachet de convingeri personale ieftine, chinezeşti, dar cică aduse din viitor. Totul ambalat frumos într-un văl de scepticism negru absolut, ce i-ar face să vadă fel de fel de bube şi lui Iisus dacă ar fi fost preşedinte: ba că-i prea milos, ba că-i înţelege pe toţi, ba că are rude sus-puse…
Răbdare? Ce-i aia? A, da! Parcă era chestia aia despre care vorbesc călugării tibetani şi maeştrii Zen. Dă-i naibii de ciudaţi ! Părerea mea e acum şi aici şi vrei-nu vrei, tre’ să ţi-o bag în cap cu forţa. Concluzia, e strâns lipită de părere, gata trasă, să scap de-o grijă.
În liceu, obişnuiam să gândesc şi să concluzionez cam la fel. La despărţire în clasa a XII-a, diriginta ne-a dat fiecaruia o caracterizare. A mea mă urmăreşte şi acum: “Nu trage toate concluziile. Păstreaz-o pe ultima!”