Azi, după ce am terminat urările la telefon pentru mama, nu ştiu cum, dar m-a străbătut un flash legat de un 8 martie, al naibii de îndepărtat. Ţin minte că îi adusesem în dar poza aia clasică, cu mesajul “De ziua ta mămico, în semn de preţuire….”, scris pe un carton mare, cu o decupătură rotundă, cât să ne prindă moacele noastre de copii la 8-9 ani. Şi după ce i-am oferit-o în dar, împreună cu nu mai ştiu ce felicitare desenată manual la şcoală, m-am trezit că-i cer să-mi cumpere o lupă. De aia pentru timbre. Nu eram eu pe atunci, cu filatelia, ci descoperisem cu gaşca, cum putem da foc la hârtii sau frunze, folosind soarele. Şi era musai ca fiecare să avem una. Nu ştiu de ce, dar maică-mea mi-a refuzat atunci categoric achiziţia şi atunci, nervos din cale-afară şi plâns la maxim, am luat felicitările dăruite şi le-am rupt în faţa ei.
Nici până în ziua de azi nu pot să-mi dau o explicaţie pentru gestul ăla. Poate că hipnotizat aş obţine mai multe detalii. Sau consultat psihologic. Psihiatric ar fi prea mult ?!
Am înţeles. N-o să mai risc să te contrazic vreodată. 😉
Aoleu! Ştii ceva ce nu ştiu?
Doar ce zici tu pe aici. :)))
Doctore, e grav? Prea mă aprobi… 😉
🙂 🙂 🙂
Ce amintiri frumoase legate de ziua mamei 😀
Mie-mi spui? 🙂
eh, bine ca s-a intamplat demult, poate s-a “tratat” de la sine 😀
Aşa sper şi eu. Dar o mai surprind câteodată pe maică-mea privindu-mă câş 😉
Nu stie saraca de ea in ce ape te scalzi… 😀
Aşa e. Dar de fiecare dată când îi spun că mergem la mare, are grijă să-mi spună: “Şi vezi, nu vă avântaţi prea mult în larg!” Asta deşi cunoaşte faptul că nu ştiu să înot. 😉